Cercurile vicioase. Edito Money Express
O sa postez miercurea, editorialul din Money Express din saptamina respectiva. Iata-l pe cel din numarul curent.
Cercurile vicioase
Există acele subiecte de dezbatere care ne fac să vorbim mult şi fără prea mult rost. Sau cu un rost care ne scapă la prima vedere.
Homosexulitate, avort, iată subiecte care fac inutilă dezbaterea şi care au nevoie de o înţelegere cu totul aparte şi de parteneri de discuţie mult mai rafinaţi decît ce avem noi acum prin presă, la televizor. Sînt acele subiecte care ne împart în două tabere, acele subiecte care rup în două, care te obligă să alegi. Cît timp rămîi la stadiul de „sînt sau nu de acord şi altceva nu am ce discuta” nu ai cum să evoluezi.
Un tip religios consideră închisă discuţia despre gay pentru simplul fapt că nu e o situaţia acceptată de biserică. Nu doar religioşii sînt în situaţia asta. În general există o foarte mare ură venită din zona extremei drepte, unde acceptarea homosexualităţii este văzută ca un pas compromiţător spre acceptarea minorităţilor de tot felul. Vin apoi cei care sînt de acord cu drepturile pentru gay deşi nu sînt neapărat gay. Nu avem de-a face neapărat de o ruptură între stânga şi dreapta sau între religioşi sau non-religioşi. Cred că adevărata ruptură se creează între cei care vor sta pe poziţii pînă în pînzele albe (indiferent că sînt anti sau pro) şi cei care măcar încearcă să păstreze fără urmări radicale cercul vicios al discuţiei în limitele normale. Pentru că toleranţa nu e destinată faptelor oricum uşor de înţeles; toleranţa este destinată tocmai acelor situaţii de viaţă greu de acceptat.
Cînd vrei să domini, cînd vrei să controlezi, aduci în discuţie actul sexual şi, mai mult, încerci să tratezi clinic „anormalitatea”, spunea marele gînditor Michel Foucault şi aducea ca exemplu anul 1870 cînd homosexualitatea a fost considerată o boală psihică şi, drept urmare, a fost instaurată încarcerarea cu intenţii „bune” de vindecare.
Mai interesant este exemplul de dominare dat de Michel Foucault într-un interviu din Le Nouvel Observateur în 1977. În secolul XVIII, spune el, apare brusc o preocupare intensă pentru efectele negative ale masturbării infantile. Dintr-o dată problema aceasta devine vitală în lumea copiilor, iar părinţii se ocupă intens cu inducerea sentimentului de vinovăţie şi cu eradicarea pornirilor libidinoase ale progeniturilor. „De aici o mizerie sexuală a copilăriei şi a adolescenţei de care generaţiile noastre nu au fost încă eliberate, dar scopul urmărit nu era această mizerie; obiectivul nu era de a o interzice. Era de a constitui, prin intermediul sexualităţii infantile, devenită brusc importantă şi misterioasă, o reţea de putere asupra copilăriei”, concluzionează Foucault. Cu un an înainte de acordarea interviului, 1977, China comunistă începea o puternică ofensivă igienică din care făceau parte şi avertismente împotriva masturbării infantile…
Femeile au fost judecate tot pe criterii sexuale, au fost considerate partea pasivă şi, implicit, necreativă, „rea”. Cît despre homosexuali, obsesia e generală: nu se vorbeşte decît despre sexul „aberant”, asta-i tot ce pare să preocupe. Dar dacă, se întreabă Foucault, nu e vorba doar despre sex, dacă sexul nu explică tot, dacă relaţia dintre oameni e ceva mai mult decît modalităţile de satisfacere sau de penetrare? Dacă nu cumva judecăm în termeni sexuali o relaţie profundă între doi oameni?
O altă problemă ridicată de Michel Foucault este cea a cercului vicios de care aminteam la început. Unul zice că e pro, altul că e contra, unul preamăreşte „morala”, celălalt intră într-un soi de dogmă a contrazicerii preamărind sexul şi exhibîndu-şi diferenţa. În felul acesta iau naştere două dogme care se vor bate cap în cap la nesfîrşit. Soluţia nu e doar cea a „toleranţei”, ci a schimbării clare, susţinute legal, sprijinite de toată lumea. Societatea democratică este alcătuită fundamental pe baza unor contradicţii. Nu rezolvarea lor e ambiţia democratică, ci conservarea lor într-o stare care să nu afecteze niciun cetăţean.
În chestiunea avortului, iarăşi, argumentul „contra” cel mai puternic este cel religios. Generalizările sînt cele care aprind spiritele. Mi se pare halucinantă discuţiile din seria „fătul este sau nu o fiinţă în luna întîi, a doua sau a treia de sarcină?”. Arată o indiferenţă totală faţă de mamă şi faţă de viaţa acesteia. Dar, ca să aducem din nou problema sexului în prim-plan, mama este partea „pasivă”, e cantitate neglijabilă, părerea ei nu contează.
Cercurile vicioase nu se rezolvă cu urlete la televizor, ci cu educaţie, cu discuţii la şcoală sau cu ore de religie făcute inteligent, nu fanatic. Mă amuză, de exemplu, explicaţii conservatoare de genul doar realizarea estetică este cea care contează, nu există cultură homosexuală. Cu alte cuvinte orientarea gay a lui Marcel Proust nu contează absolut deloc în romanele sale. E absurd să spui aşa ceva, e absurd să judeci „jurnalele” lui Gide ca şi cum autorul n-ar fi fost gay. Orientarea sexuală a artiştilor nu e esenţială, dar devine esenţială cînd o negăm cu înverşunare. Nevorbind despre sexualitatea unui Proust, vorbim, de fapt, doar despre asta. Încă un cerc vicios.
