…cine moare, mielule?
…stiu raspunsul – „si noi mieii, domnule; si voi domnii, domnule” – dar nu mi se mai pare suficient de nuantat. Exista morti si morti. Moarte si moarte. Nu cred ca suntem egali nici macar in moarte. Nici acolo nu suntem toti o apa si-un pamant. Cei care, acum nouasprezece ani, ieseau in strada – si mureau (ca a fost un glont „din intamplare” sau nu, n-are nici o importanta), mureau altfel decat cei care ramaneau in case, precauti – atunci si acum. Primii stiau ca mor, ceilalti n-au aflat vestea nici pana-n ziua de azi. Pana-n ziua de azi, stau si se scarpina-n crestet: „Cum vine asta? Vom muri si vom fi liberi? E absurd!”
Da, in logica abacului, este.
Nu are rost sa ne incrancenam impotriva celor care nu pricep, impotriva celor care ne-au „furat” revolutia, impotriva celor care au iesit in fata si si-at tras spuza pe turta lor, dupa – atunci cand, aparent, nu mai era nimic de pierdut si totul de castigat. (Si, Doamne, multe au mai fost de castigat!) Dimpotriva. Se cuvine sa-i mangaiem cu blandete pe crestet si sa-i compatimim. Va imaginati ca sunt fericiti? Ii credeti? Mai ganditi-va o data (si daca nu ma credeti pe mine, recititi-l pe Platon). Oamenii astia, saracii, au murit si inca nici n-au aflat. Ce poate fi mai trist?
PS Mai important: printre comentariile de la postul trecut am primit si o invitatie la comemorarea victimelor din Decembrie ’89, duminica, la Universitate. Detalii aici: http://www.eroiinumor.ro
Asa este. Ei, si visurile lor, nu (mai) pot muri. Oricat ne-am stradui noi sa ii ucidem. Asta nu e gargara sentimentala. Astea sunt fapte mai fapte decat un cont in banca sau o masina-n parcare. Va spun: exista felurite feluri de moarte – n-are rost sa va consultati pulsul. Consultati-va visurile. Comparati-le cu cele de acum 19 ani. Deci: cine moare, mielule?
