…cine n-are Obama sa-si cumpere!
…promit sa nu recidivez (prea des), dar pentru a mai lamuri nitzel comentariile aparute pe acest blog, va supun atentiei un text pregatit pentru Money Express. Nadajduiesc ca nu se considera „concurenta neloiala”:)
Cine n-are Obama sa-si cumpere!
Saptamana trecuta o lume intreaga a asistat la un fenomen remarcabil: (re)nasterea antipoliticii in mileniul trei.
S-a vorbit si se va mai vorbi inca mult timp de aici inainte despre rasa noului presedinte si despre cum doar in SUA reprezentantul unei minoritati de aproximativ 13% poate fi ales presedinte, ba chiar cu o majoritate covarsitoare. In realitate aceasta e o problema secundara. Dupa cum au aratat sondajele de opinie, n-a existat nici o diferenta intre felul in care au votat cei pentru care rasa candidatului a contat, fata de cei pentru care ea n-a avut nici o importanta. Da. Multi afro-americani si liberali convinsi l-au votat pe Barack Obama pentru simplul motiv ca era negru. Dar la fel de multi albi, in general dintre cei peste 65 de ani, fara studii superioare, traitori in mediul rural (America profunda, cum se zice) nu l-au votat din exact acelasi considerent. Cele doua tipuri de vot s-au anulat, in cele din urma reciproc. Dupa cum spunea un commentator de la CNN imediat dupa anuntarea rezultatelor, daca problema rasei a contat in aceste alegeri a fost doar pentru a demonstra ca, la scara intregii Americi, problema a incetat … a mai fi o problema. De-acum inainte, discutiile despre discriminare rasiala, etc vor trebui sa ia un moment de respiro. Ceea ce, insa, putini au sesizat a fost semnalul de alarma tras de catre fenomenul Obama.
Mesajul candidatului democrat a fost “hope” – “speranta”. Pe buna dreptate. Barack a reusit sa convinga sute de milioane de americani (si, pe langa ei, o lume intreaga) ca se poate. Inca se mai poate ca aceia multi si marunti sa strice jocurile unui establishment ce parea pana acum cativa ani de neclintit. Mobilizarea pe care a reusit-o si entuziasmul pe care a izbutit sa-l insufle intr-un electorat pana mai ieri dezabuzat a demonstrat celor care mai au ochi de vazut si urechi de auzit ca scaderea tot mai dramatica a participarii in procesul electoral nu e – cum s-a speculat pana acum – o consecinta a dezangajarii civice, a postmodernitatii, sau a traiului prea bun. E (era) pur si simplu o neincredere marcata si din ce in ce mai puternica in sistemul politic oficial. Valul de neincredere care a dus la prabusirea sistemului financiar de-a curmezisul planetei nu e decat simptomul neincrederii in politica. Democratia, spunea Castoriadis, ca si banul, are in centru un vid. O conventie in care trebuie sa crezi. E un sistem ca franghia din comediile cu Stan si Bran pe santier – capatul ei nu e legat de nimic. Trebuie sa dai din maini mai repede decat apuca ea sa se desfasoara pentru a nu te prabusi. Victoria lui Obama semnaleaza esecul sistemului.
Fenomenul a devenit evident cu mult inainte, cand un intreg establishment democrat nu a fost in stare sa-i asigure lui Hillary Clinton o victorie ce parea, initial, inevitabila. Hillary a intrat in competitia pentru Casa Alba cu intregul aparat de partid in spate si cu suportul unei halci zdravane din mass media. Barrack a contracarat cu entuziasmul multimilor, a celor multi si marunti, si a stiut sa exploateze intelligent interesul initial al media pentru un candidat … exotic. (Ma grabesc sa adaug ca si Mike Huckabee a beneficiat de aceeasi atentie pentru o lunga perioada de timp din exact aceleasi considerente.) Treptat, insa, interesul profesional al oamenilor din media s-a transformat intr-unul autentic, pentru ca si ziaristii (ma credeti sau nu) sunt oameni, si ei se plictisesc la un moment dat sa mimeze entuziasmul pentru competitii cu final previzibil. Si ziaristii spera, ca tot omul, ca uneori poate castiga si iepurasul, nu doar ursul. Da. Spre disperarea lui Clinton si, mai tarziu, a lui McCain, Barrack a beneficiat pe intregul parcurs al campaniei de sute de milioane de dolari. Atata doar ca imensa majoritate a acestor bani proveneau nu de la grupuri de interese petroliere, farmaceutice, etc – cum se obisnuise sistemul, ci din donatiile de 10-50 de dolari ale celor multi si marunti. Barrack a scurtcircuitat canalele oficiale si a castigat.
Daca fenomenul Obama trebuie sa ingrijoreze pe cineva, apoi atunci trebuie sa-i ingrijoreze nu pe oamenii declarati “de dreapta” ci pe aceia care inca se mai iluzioneaza ca politica se va mai putea face tot ca pana acum, politicenii romani y compris. America a avut noroc – omul anti-sistem a reusit sa mobilizeze multimile fara a face apel la instincte primare si fara o retorica a urii. Spre deosebire de alde Vadim, Le Pen, sau Chavez, a reusit asta folosind un discurs articulat, moderat si de bun simt. A folosit un apel la unitate dincolo de clivajele clasice intre “blue states” si “red states”, negri si albi, “gays” si “straights”, “blue-collars” si “white-collars”. Impartirile conventionale s-au prabusit, iar statisticienii s-au vazut nevoiti sa-si reconsidere axiomele de baza. Daca fenomenul Obama trebuie sa ingrijoreze e pentru ca aminteste, prin cateva aspecte, de fenomenul anilor ’30, cand miscarile de dreapta, nu cele de stanga, au zguduit si ele, cat se poate de serios, sistemul. Pentru ca neaga aspectul antagonic, inevitabil, al oricarei politici si pedaleaza pe consens. Fenomenul Obama e un strigat disperat al celor multi si marunti: “Nu ne mai mintiti in fata!”
Daca politicienii si electoratul roman nu vor sa sfarseasca pe mainile unui Becali anti-sistem, trebuie sa renunte grabnic la modul ipocrit de a face politica. Dupa cum spunea JFK (care a gestionat impecabil criza rachetelor din Cuba – probabil cea mai serioasa criza pe care a traversat-o SUA de la al Doilea Razboi Mondial incoace), “poti prosti o parte din oameni tot timpul; poti prosti chiar toti oamenii pentru o scurta perioada pe timp; dar nu poti prosti toti oamenii, tot timpul”. Cine are urechi de auzit, sa auda. Iar cine nu intelege, sa nu inteleaga.
