Citiţi o carte extraordinară: Michnik
„Am sentimentul lipsei de sens a lucrurilor pe care le scriu. Cîteodată mă gîndescu cu disperare că nici Polonia nu ne este comună. Că nu ştim să discutăm omeneşte despre trecutul nostru. Că fiul meu mă va întreba peste ani de ce i-am apărat pe comunişti după 1989. Şi nu ştiu dacă voi fi capabil să-i explic.”
„cunoaştem aceste saloane şi conversaţiile lor. Sînt nemuritoare – au supravieţuit cataclismelor şi războaielor, revoluţiilor şi dictaturilor, pentru a ajunge victorioase pînă în vremurile noastre. Plictiseala şi cinismul sînt urmaşii naturali ai saloanelor din care au fost invitate să iasă gîndirea, sinceritatea, autenticitatea. Plictiseala omniprezentă este o trăsătură a mediilor închise, blocate spiritual, incapabile să dialogheze cu luea în schimbare, saturate de resentimentul faţă de ceea ce este nou şi necunoscut. Plictiseala înseamnă bîrfe în loc de informaţii, intrigi în loc de dezbateri şi parada jalnică a carieriştilor în locul politicienilor preocupaţi de binele comun.”
Două citate din cea mai bună carte de eseuri pe care am citit-o în ultima vreme: „Mărturisirile unui disident convertit” de Adam Michnik. Omul este întruparea spiritului critic viu. Al doilea citat face parte, de exemplu, dintr-un studiu, dintre cele mai bune pe care le-am citit (şi am citit ceva, pentru că-s înnebunit după Stendhal), despre „Roşu şi negru” şi perioada Restauraţiei. Trecerea la „zilele noastre” este atît de firească, analiza textului lui Stendhal atît de atentă, încît rămîi încremenit în faţa acestei maniere oneste şi eficiente de a învia clasicii.
Michnik nu iartă nimic, pune totul sub semnul întrebării, chiar şi dreptul democratic de a pune totul sub semnul întrebării: teoretizează elegant pe tema noilor absolutişti şi vorbeşte deschis despr dorinţa perfect umană de „univoc”. Îl stimează enorm pe Kolakowski, dar asta nu înseamnă că nu-i nuanţează teoria despre totalitarismul intrinsec filozofiei marxiste spunînd că tot acolo zace şi un spirit critic învăţat şi practicat de marxişti. Pînă şi postfaţa cărţii, semnată de Josef Tischner despre MIchnik, nu este una mîngîietoare, are chiar pasaje dur critice, e plină de nuanţe extrem de necesare care să nu facă din Michnik un idol ambulant. Pentru că nimeni n-are nevioa de asta. Aici, în Romania, e complet invers, encomionul, versul la stemă sau pamfletul distrugător la adresa adversarilor fiind cele mai la modă genuri practicate de intelectuali.
Şi aici trăim în plină restauraţie, carierismul este în ascensiune (nu credeam că se poate mai mult), o reacţie cumva anticipabilă după intrarea în criză, înfloresc tendinţele totalitariste în discurs prin tiranie economică. Iar discursul etic este complet sfărîmat, te loveşti la ficare pas de o bîrfă, de o zeflemea, de o glumiţă, de o intrigă. Vă recomand cartea din tot sufletul, vă veţi deprima din cauza clarităţii ei şi din cauza tonului fără concesii al lui Michnik. Dar e o nevoie incredibilă de asta. Pentru că o criză, fie ea şi financară, trebuie întîmpinată nu doar cu planurile contabililor, ci şi cu demnitate. Mi-e teamă că pentru asta din urmă sîntem complet nepregătiţi.
Nu voi înţelege niciodată cum un întreg cerc de intelectuali, de la Tismăneanu la MIhăieş, îl preamăresc pe Michnik fără să înveţe nimic de la el. Citind cartea am avut senzaţia clar că eu şi prietenii mei n-am greşit deloc cu „Iluzia anticomunismului”. N-am înţeles cum aceşti intelectuali din Romania s-au împrietenit cu acest om fără să dezbată public şi în forţă (nu cu fraze precum „Romania e altceva decît Polonia” – din prefaţa lui Tismăneanu la această carte) sursele de revigorare etică în astfel de timpuri, fără să atingă discursurile incomode ale lui Michnik despre capitalism, despre comunism, despre biserică. Am văzut un interviu în EVz cu Michnik în care intervievatorul nu s-a gîndit să pună o singură întrebare care să-i incomodeze pe prietenii lui Michnik din Romania. Chiar nu pot înţelege.
