Concertul – o armonie comico-tragică despre individ, colectivitate și dialog intercultural
Ultimul film al lui Radu Mihăileanu este o poveste amplă cu impostori, cu personaje amuzante şi multe – bine ţinute în frâu -, cu nostalgici comunişti, oligarhi fioroşi şi o orchestră de muzică clasică alcătuită din ruşi care trag la măsea,ţigani care trăiesc în cort şi evrei cărpănoşi. Sub o identitate falsă, orchestră zboară de la Moscova la Paris să recucerească lumea bună a melomanilor, să își reia statusul social şi să-şi clarifice vechile socoteli cu viaţa. Deşi nu seamănă cu filmele lui Kusturica, „Concertul” are cam aceeaşi savoare şi plenitudine narativă.
Andrei Filipov (jucat bine de Alexei Guskov) este fostul dirijor al Orchestrei Bolshoi, acum un simplu om de serviciu în aceeași instituție. Prin anii ’80 a refuzat să-şi concedieze interpreţii evrei şi ţigani din orchestră, consideraţi de autorități „duşmani ai oamenilor”! Așa că orchestra a fost desfințată și în ziua de azi vechii colegi sunt o adunătură variată care-şi câştigă existenţa în Moscova ca şoferi de taxi, ştergători de parbrizuri, negustori de tarabă, furnizori de efecte sonore în filme porno etc.
Situația se schimbă atunci când fostul regizor regrupează vechea trupă cu scopul de a susține un concert la Chatelet, Paris, alături de celebră violonistă Anne-Marie Jacquet (Melanie Laurent din Inglourious Basterds).
Mihăileanu repune în scenă tema imposturii pozitive, a identităţilor false și a regrupării colectivității în jurul unui individ lider, exploatată din plin şi în filmul „Trenul vieţii”. În „Concertul” grupul nu este foarte omogen, însă dorința lui de a-și lua revanșa în dauna unei societăți care i-a retrogradat pe nedrept și i-a dat uitării îi unește.
Prima jumătate a filmului este de un umor cuceritor. Identitatea falsă îi obligă la momente caraghioase, cu mult sub demnitatea personajelor, apoi contrastul dintre Moscova paradoxurilor și eleganța Paris-ului este strident și intenționat accentuat.
Asemeni regizorilor din est, și la Mihaileanu umorul este frate geamăm cu tragedia. El se naște din reacția la suferință și dificultăți, din răspunsul autoimpus pe care personajele sunt nevoite să-l dea din pricina imposturii. Într-o societate normală ar fi acolo unde le e locul și n-ar trebui să se ascundă. Viața însă i-a împins în alte direcții, așa că s-au adaptat, au căpătat deprinderi care nu au legătură cu muzica.
Filmul mai are câteva surprize în plus și multă muzică de calitate, atât pe coloana sonoră, cât și prin interpretarea concertului pentru violoncel şi orchestră de Ceaikovski, foarte bine filmat. Distribuția este eclectică, se vorbește în mai multe limbi, iar franceza de lemn a rușilor stârnește hohote de râs.
