Copiii lui Dumnezeu
Discutia de ieri, precum si cateva comentarii postate de voi, mi-au dat o idee: dupa ce am vorbit de parintii care isi lasa copiii in urma, cred ca a venit timpul sa vorbim despre ceea ce sta la baza acestei probleme. Unii vad conceperea unui copil drept un dar divin, iar numarul copiilor este direct proportional cu vointa lui Dumnezeu. Altii, dorind sa evite cazul in care ar fi fortati sa inghesuie 13 persoane intr-un apartamentd e doua camere, aleg sa decida ei momentul in care pot aduce pe lume un copil, astfel incat cresterea si educatia lui sa nu aiba de suferit din cauza unor neajunsuri materiale. De asemenea, tot din aceleasi ratiuni, se produce si limitarea numarului de copii pe care o familie ii produce, prin folosirea anticonceptionalelor, ori prin practicarea avorturilor. Din nou, unii vad contraceptia ca pe o crima, dar paradoxal, micutii care mor de foame si femeile cu sanatatea praf din cauza unor nasteri multiple nu reprezinta „victime”, ci sunt de fapt dovada vie a gloriei divine.
Acesta este, daca doriti, un exemplu practic despre cum practica religioasa influenteaza in mod direct si ireversibil dezvoltarea unei societati. Direct: copiii, odata nascuti, reprezinta un obiect de interes pentru stat, care aloca fonduri si resurse pentru cresterea lor, iar ei devin o parte integranta din societate. Ireversibil: odata nascuti, copiii nu dispar dupa un mandat sau doua, ei cresc, iar problemele generate de o educatie gresita, de un mediu toxic in care s-au dezvoltat, cresc si ele…
P.S. Sper ca se intelege ironia din titlu, deoarece vina pt tampenia celor caree cred ca trebuie sa faca „cati copii le da Dumnezeu” le apartine tot lor si , eventual, preotilor care nu le atrag atentia ca Dumnezeu le-a dat minte sa gandeasca, nu ca sa se impuieze ca iepurii.
