CPreda, TRU si SVoinescu despre Reconstructia dreptei

iunie 3, 2009 0

Cristian Preda:

Este evident, pentru cine citeşte această carte, faptul că reconstrucţia dreptei este aşezată sub semnul unei formule de liberalism foarte informat. Ea indică destul de bine o anumită sensibilitate împotriva curentului din societatea noastră. Există, de altfel, o bogată bibliografie la sfârşitul cărţii, dar şi fiecare pagină trădează în mod evident o îndelungă frecventare a surselor liberalismului.
În al doilea rând, e vorba despre un liberalism foarte deschis, tolerant, şi când e vorba de instituţii, şi când e vorba de proiecte, de plasarea noastră în contextul european şi, mai rar, internaţional. Autorii lasă de înţeles că felul în care vorbesc despre o chestiune sau o organizaţie instituţională, despre un proiect intelectual este unul dintre multele posibile: un liberalism care nu e decât o expresie a unei deschideri sau a unei disponibilităţi, în sensul în care toleranţa în tradiţia liberală nu a arătat asta.
În al treilea rând, aş spune că e un liberalism sistematic. E vorba despre o carte care e construită nu ca un eseu – o spun cu o oarecare invidie, pentru că am scris mai degrabă eseuri pe marginea liberalismului. E o carte construită sistematic, aproape de structura unui manual. E evidentă ambiţia celor doi autori, care au mai scris în trecut despre liberalism şi despre politica din România, de a construi sistematic o viziune care să facă un sistem.

În fine, e un liberalism care este acceptat sub semnul articulării, sub semnul încercării de a avea un plus de coerenţă, sub semnul construcţiei, şi nu sub semnul dezbinării, al separării şi al distrugerii.
Cred că această specie de liberalism este importantă şi e o formă intelectuală care trebuie salutată. Eu însumi mă declar apropiat de o asemenea viziune despre liberalism. Liberalismul trebuie să nu fie o simplă improvizaţie, o declaraţie, ci trebuie să fie informal, înrădăcinat într-o experienţă intelectuală, întâi de toate. Cred, de asemenea, că liberalismul trebuie să fie deschis şi tolerant, înţelegător, şi să nu fie o formă de autoizolare, de separare, de ucidere. Acest liberalism nu pică, însă, în vremuri care să fie ahtiate după aşa ceva. Suntem într-o perioadă în care se aplaudă mai mult neinformarea, ignoranţa, şi nu înrădăcinarea intelectuală. Succesul public nu este datorat, înainte de toate, unei asemenea înrădăcinări intelectuale, ci improvizaţiei. Suntem într-o vreme în care intoleranţa are mai multă trecere şi ea, sigur, deschide către comportamente sociale dezagreabile. Cei care vor să construiască sunt foarte puţini şi, din păcate, lucrurile astea se întâmplă în zona de dreapta a societăţii politice. Trăim vremuri în care, sub semnul unor identităţi de dreapta, sunt aşezate nu doar ignoranţa şi dispreţul faţă de o experienţă intelectuală, nu doar refuzul de a construi sistematic, ci pur şi simplu dezbinarea, ideea că dreapta trebuie să rămână în veci dezbinată şi fragmentată. Eu asemăn foarte mult aceste timpuri cu epoca anilor ’98, ’99, 2000. Îmi amintesc, de altfel foarte bine, că atunci eram oarecum în poziţii diferite faţă de cele ale d-lui Stoica. Dânsul mă convingea să intru în politică şi eu, pe vremea aia, scriam mai mult decât vorbeam. Acum e un timp al dezbinării care, cred eu, nu poate fi depăşit decât prin asemenea poziţii intelectuale.
Vreau să spun câteva cuvinte despre ceea ce înseamnă această carte pentru ansamblul intelectual pe care d-l Stoica şi, în mod foarte discret, alături de el, d-l Dragoş Aligică, îl gestionează de mai mulţi ani. E vorba de proiectul care astăzi se cheamă Institutul de Studii Populare, în trecut numit Institutul de Studii Liberale, şi care înseamnă o încercare de renaştere a liberalismului care să conducă la reconstrucţia dreptei. Eu cred foarte mult în această relaţie şi, dacă îmi daţi voie, aş asemăna acest moment cu ceea ce în Occident a însemnat perioada 1938–1947.
E perioada care separă un celebru moment de reconstrucţie intelectuală a liberalismului, şi anume Colocviul Lippmann, provocat de apariţia unei cărţi lui Walter Lippmann, The Good Society, în scurtă vreme tradusă şi în franceză, care a dat naştere unei întâlniri a marilor figuri ale liberalismului. O bună parte dintre ele sunt referinţe în cartea domnilor Stoica şi Aligică. Sigur că, mai mulţi ani de-a rândul, până la reabilitarea publică, liberalismul nu a dus-o foarte bine şi nu a fost recunoscut public pentru uriaşa valoare pe care o are ca element al construcţiei politice. Cred că încercările din ultimii ani, stimulate de profesorul Stoica şi de Dragoş Aligică, aşază contextul românesc într-un mod similar cu cel din care, pe plan internaţional, s-a trecut la o reconstrucţie a liberalismului, care a susţinut societăţile occidentale. În acest sens, demersul celor doi autori, inclusiv în componenta lui instituţională, îşi arată roadele în prezent, dar cred că şi în anii care vin. Eu sunt foarte optimist şi mă bucur că în acest cadru e loc pentru dezbatere, e loc pentru toleranţă, e loc pentru deschidere şi e loc pentru a da o şansă acestei construcţii.

reconstructia-dreptei
Traian Ungureanu:

Eu nu sunt optimist. Sunt foarte îngrijorat. Dar mă bucur să văd că tocmai Editura Humanitas a pus în faţa publicului această carte importantă. Ce avem în faţă este un tratat despre libertate. În primul rând pentru că e o carte sistematică sau un manual, cum spunea Gabriel Liiceanu. În al doilea rând, pentru că pune problema fundamentală a lumii româneşti şi chiar a întregii lumi a timpurilor noastre într-un moment foarte grav. S-ar putea să vă amintiţi, peste un timp, de această întâlnire şi să înţelegeţi că, într-adevăr, a fost o întâlnire a celor care sprijină libertatea în România. Vom vedea ce va urma.
Această carte apare, din fericire, în clipa în care tentaţia şi propaganda socialistă sunt din nou la putere în spaţiul public. Sigur, e vorba de cea mai letală, dar şi cea mai rezistentă idee a ultimelor două sute de ani: socialismul. Gabriel Liiceanu a sesizat foarte bine chestiunea când se referea la Dostoievski şi la problemele libertăţii umane. Vorbim mereu de secolul XXI, dar el nu diferă cu nimic de timpurile istorice anterioare. Ce se întâmplă acum, cred că putem fi de acord, e din nou o fugă de libertate şi o fugă spre servitute. Dreapta are nevoie de clarificări, de sistematizări de acest gen. Aici nu e vorba numai de o problemă doctrinară. E vorba de un anumit gen de curaj pe care şi această carte îl are.
Am fost zilele trecute la Varşovia, la congresul Partidului Popular European. Acolo am văzut ceva foarte interesant pentru fiziologia timpurilor pe care le trăim. Floarea dreptei europene, de la Angela Merkel la Berlusconi, miniştrii de Finanţe, răsăritenii, occidentalii, aproape nu au avut curajul să-şi asume valorile dreptei. Întâlnirea şi atmosfera din jurul ei erau un fel de a ocoli adevărata natură a dreptei. Am văzut peste tot oameni de valoare oarecum ruşinaţi de apartenenţa lor la dreapta, timoraţi şi contaminaţi în acelaşi timp. De ce contaminaţi? Pentru că, dacă observaţi, încet, încet, chiar dreapta nu este chiar atât de dreaptă. Se accentuează la nesfârşit valorile compasiunii sociale. Sigur că aceste valori sunt importante. Sigur că umanismul social trebuie să fie o valoare importantă, trebuie să aibă realitate politică. Dar prezenţa acestor teme în discursul de astăzi al dreptei vine de altundeva: vine din ruşinea de a fi de dreapta. Este un răspuns la eternele acuze ale stângii care au caricaturizat dreapta şi care o descriu drept o fiară inumană, bestială, creatoare de inegalităţi şi tulburări.

Şi cu asta ajungem la experienţa românească. Capitolul dedicat acestei probleme în cartea lui Valeriu Stoica şi a lui Dragoş Aligică e foarte instructiv. Primul lucru pe care România l-a creat, după 1989, în termen record şi de pe poziţii de stânga, a fost plutocraţia. Relaţia între plutocraţie, între oligarh, şi dreapta este un capitol excelent în această carte.
În perioada următoare, după 1989, povestea dreptei nu a început să trăiască vremuri mai bune. Aşa cum veţi înţelege lucrurile citind cartea, dreapta este subiectul celei mai lungi calomnii din istoria defăimării româneşti. Acest capitol nu s-a încheiat, ci face în continuare ravagii în mediile academice, în mass-media. În percepţia populară şi publică a fi de dreapta e cumva o ruşine, un stigmat. Or, această carte onestă şi clară este argumentul de la care cineva nu numai că poate să înceapă să apere dreapta, dar poate să înceapă să fie un om de dreapta cu adevărat, asumat şi fără jenă.
Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică nu sunt la primul serviciu pe care îl fac opiniei publice româneşti. Editura Humanitas este în serviciul public românesc de la bun început. Ce va urma? E o bătălie extraordinară pentru minţile şi conştiinţa intelectualilor români. Problemele dreptei româneşti sunt probleme de o răspundere şi de o întindere istorică extraordinară. România a început să devină un conglomerat paternalist, în care guverne fără culoare şi fără diferenţe fundamentale de socialism menţin şi perpetuează această stare de fapt. Cred că această carte este o investiţie extraordinară în tineri şi în minţile care vor să cunoască, să ştie să facă ceva, să ajute România să treacă de acest ciclu negativ nesfârşit.

Sever Voinescu:

Dacă Cristian Preda era optimist, Traian Ungureanu era pesimist, eu sunt derutat. E o derută plăcută, pentru că o simt, până la urmă, generatoare de opţiune. Când doi autori se apucă să scrie o carte, cel puţin în zona cărţilor despre politică, ei încearcă să se exprime tot mai mult într-un stil academic, arătând câte ştiu, cât sunt de inteligenţi, cât de sclipitoare le e mintea, dar sunt adesea reticenţi în a-şi afirma opţiunile. O asemenea carte este un gest de curaj şi, în acelaşi timp, este un gest coordonator pentru discursul public din România de astăzi, pentru că se aud foarte puţine voci care asumă opţiuni şi se aud multe voci care comentează ceea ce spun ceilalţi. În această carte sunt doi autori, dar este o voce care asumă o opţiune.
Acum un an, d-l Valeriu Stoica lansa o carte care se chema Unificarea dreptei. Anul acesta, d-l Stoica, alături de Dragoş Paul Aligică, lansează o carte care se cheamă Reconstrucţia dreptei. Într-un an s-a trecut de la unificare la reconstrucţie, semn că, probabil, nu a fost cel mai fericit an al dreptei. Deşi, dacă ne uităm la felul în care electoratul s-a exprimat în acest interval, ar fi trebuit ca astăzi să consemnăm un an bun pentru dreapta. Ceea ce d-l profesor Stoica scrie, în acest caz alături de Dragoş Aligică, rodeşte. Adică produce idei, produce mai departe atitudini, acţiune politică.
Până la urmă, alături de discursul despre libertate, alături de multe alte lucruri pe care antevorbitorii mei le-au subliniat, d-l Valeriu Stoica pune o problemă esenţială pentru spaţiul public românesc: relaţia dintre intelectual şi politică. Eu nu cred că există lider politic care să poată mărturisi o relaţie mai naturală, mai directă cu mediile intelectuale decât d-l profesor Valeriu Stoica. D-l Stoica e dintre puţinii oameni politici care înţeleg cât de importantă este energia intelectuală strânsă în jurul unui grup politic, în cazul nostru, un grup numit partid politic. După 1990, discursul intelectual, aşa cum era normal, a fost unul mai degrabă simpatizant al valorilor de dreapta.

În ultimii ani constatăm că sporeşte ponderea discursului intelectual care împărtăşeşte mai degrabă valori de stânga. Discursul intelectual de stânga, care este tânăr, fraged, naiv şi adesea neconvingător, nu a făcut cuplajul încă în România cu PSD, cu partidul de la stânga, dar trebuie să ne aşteptăm ca în curând acest lucru să se întâmple. În partea cealaltă, acolo unde suntem noi, partidele de dreapta au avut întotdeauna parte de o susţinere intelectuală serioasă. Din păcate, partidele de dreapta nu au ştiut ce să facă, cel mai adesea, cu această susţinere. D-l Valeriu Stoica este, probabil, singurul lider de dreapta din ultimii ani care înţelege şi ştie ce anume trebuie să reprezinte pentru un partid de dreapta discursul intelectualilor care gravitează în jurul acestui pol politic. Până la urmă, un partid nu este doar o organizaţie constituită pentru a câştiga alegeri. Un partid este mult mai mult şi rolul principal al intelectualilor este tocmai acela de a reaminti de fiecare dată oamenilor dintr-un partid de ce anume s-au strâns acolo.
Venim la discursul despre valori, despre identitate şi, până la urmă, la discursul despre viziunea pe care noi toţi, strânşi într-un anume partid, o avem asupra cetăţii. Nu trebuie să uităm că, într-un context în care socialismul tulbură minţile pe bună dreptate derutate şi disperate ale celor mai mulţi dintre locuitorii spaţiului euro-atlantic astăzi, a fi de dreapta înseamnă a promova un tip de societate în care libertatea guvernează şi în care statul este o prezenţă minimală în economie, dar maximală în politică. A fi de dreapta astăzi înseamnă a crede într-un stat care este înainte de toate o realitate morală. Dacă vom continua să credem că statul este un administrator care trebuie să livreze bunăstare şi, din păcate, asta facem, nu doar că nu suntem într-o poziţie de dreapta, dar suntem într-o poziţie, după părerea mea, fundamental greşită. Din 1990 încoace, România nu a avut şansa unei guvernări autentice de dreapta. La un moment dat, electoratul a cerut-o. A fost vorba de victoria Alianţei D.A., dar circumstanţele şi inabilităţile, până la urmă chiar şi vinovăţiile unor oameni politici au împiedicat ca România să obţină ceea ce cetăţenii români au cerut atunci: o guvernare de dreapta.
Revenind la carte, unul dintre capitolele care mie mi-au plăcut cel mai mult este cel intitulat Competiţie, cooperare, compasiune. Compasiunea este o valoare centrală a dreptei moderne. Ea nu se confundă, evident, cu valoarea şi cu determinările asistenţiale ale stângii şi cred că într-o ţară ca România este foarte important să facem această distincţie. Din păcate, cum ştim, mai bine de două treimi dintre familiile românilor depind, într-un fel sau altul, de venituri care le vin de la stat: salarii, pensii, contracte cu statul. Acest lucru evident că pentru nu om de dreapta nu e în regulă. Avem o societate alcătuită, de 20 de ani, aproape deliberat defectuos. Or, pentru a înlătura orice confuzie, cred că este necesar să vorbim despre compasiunea dreptei. Diferenţa fundamentală este aceea că, pentru un partid de dreapta, compasiunea este un gest care merge punctual către o persoană sau mai multe persoane care se află într-o nevoie conjuncturală. În vreme ce asistenţa socială este ceva deschis tuturor.
E o diferenţă fundamentală, doctrinară şi până la urmă asta mărturiseşte viziunea noastră despre libertare în cetate.
Voi încheia cu o propoziţie spusă de unul dintre cei mai importanţi oameni de dreapta spre finalul secolului XX, preşedintele american Ronald Reagan: „Un guvern nu rezolvă problemele, ci le subvenţionează!“.

VoxPublica
VoxPublica
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.