Cruciada copiilor: a)de securiști, b) de familie bună, c)înfiați, d)alții.
Începem cu punctul d), ”alții”:
Plânsul copilului sărac și flămând a devenit o mantră și pentru dreapta mai nou. Mai sunt unii care în mintea lor murmură că totuși dacă tragi și ești bun, reușești, dar totuși atâta prostie de tip 90-2000 s-a mai estompat. S-a mai oengizat treaba, s-au luat multe fonduri pentru făcut activități cu săraci lipiți, așa că problema nu mai putea fi băgată completsub preș, ci folosită pentru etapa moralistă a burgheziei și mic-burgheziei de la noi: donăm pentru copii, dar urlăm dacă strângem taxe pe averi (nu e cazul, doar visam și eu), facem materiale cu foame în mileniul trei, dar e evident că avem milioane de oameni prinse în menghină – singura scăpare e un soi de joc al foamei în diaspora, unde nu toată lumea reușește. Deci, da, s-a mai îmblânzit în discurs lumea.
Nu și cinismul de fond. Copiii sunt aruncați la înaintare pentru scris programe politice împotriva redistribuirii, de superdreapta în esență. Iar la final apare personajul ”copilul sărac” căruia trebuie să-i dăm o masă caldă. Când trece de 16 ani, îngerașul flămând devine asistatul leneș care ia ajutorul geaba. Toată lumea se pozează cu copilul sărac, de la biserici, la politicieni, toți mai fac câte ceva, dar nu fac ce trebuie: nu-i dau șansa acelui copil de a evolua demn, nu de a primi mila cuiva.
Grija creștinească și probusiness de copil e o abureală de Crăciun și de Paști. De fapt, lecția e una, curenții sociali verticali sunt praf, nu mai funcționează de decenii. Cine a ”prins cheag în 90” sau cine a avut noroc de părinți bine amplasați încă înainte de 90 ăla a dus mai departe prosperitatea, ba chiar și cu o brumă de educație afară, cu aură europenistă etc. Cum spunea Florin Poenaru: ”Discuția ar trebui să fie complet alta: anume, despre reproducerea de clasă. Pentru copiii câștigătorilor tranziției nu mai este suficientă doar puterea economică pe care au moștenit-o. Ei caută să acumuleze și să exprime în același timp o putere simbolică. A avea pur și simplu doar foarte mulți bani e insuficient și a devenit cumva și de prost gust. Mitul pe care îl întruchipează Cioloș, tehnocrat apolitic nou în politică, e perfect pentru aspirațiile lor deopotrivă politice și simbolice.”
a) Specia ”copil de securist” e doar o subspecie. Și copilul de medic, și copilul de funcționar înalt, și copilul de bancher, și copilul de director de fabrică cu avere din vânzare de fier vechi în anii 90 etc. au urmat aceeași cale de ”spălare” a originilor nesănătoase ale averilor familiei. Asta e, avem de îngropat raptul anilor 90 sau capitalul social câștigat prin frică înainte de 90 și acum se poate vopsi totul în nuanță ”globalistă”, ”milostivă”, ”hipsătrească”, fiecare după puteri.
b) ”de familie bună” – a se vedea mai sus. De fapt, drama e când unul de jos nu poate răzbate tocmai pentru că avem o societate în care rata de reușită a săracului este fix nimic. Singura formă de ascensiune e cea ilegitimă, în calitate de slugă a unui mahăr: vezi cazurile cu șoferi, amanți etc. Nu e nici o noutate, citiți romane vestice din secolul 19: în multe episoade ale capitalismului ai o etapă ”idealistă” în care prezinți averea proaspăt făcută ilegitim ca pe o cucerire a necunoscutului. Și o etapă moralistă în care arăți că noii îmbogățiți îți amerită statutul tău de om respectabil. Cu alte cuvinte, averea de anii 90 are deja un nimb de respectabil și e amenințată de furăciunile unui pesedist de rit nou. La fel cum dacă furi prin IT e altceva decât dacă furi de la primărie. Vom mai vedea mizeria asta cu aventurierul brav și moralistul îmbufnat de câteva ori pe timpul vieții noastre, asta dacă nimic nu se schimbă.
c) ”copii înfiați” – Materialul despre familia din care a adoptat Viorica Dăncilă băiatul a generat reacții normale de indignare sau măcar de întrebare: bă, până unde intrăm în viața oamenilor și de ce? Dacă pretextul e ”anticorupția” iar, e o glumă proastă. Dacă e ca să prezentăm un ”caz social”, rămânem cu lecția ”romanian dream”, despre cum NU te ridici de jos. În fine, o reacție des întâlnită a fost, din zona antipesedismului-fără-mamă-fără-tată: ”de ce o faceți pe proasta aia să pară ok”? După mine, povestea avea un aer de demascare (ba cu ilegalitatea, ba cu uite cine a ajuns ăla din spatele lui Juncker), nu doar de prezentare a unui tablou social, de aia intruziunea în viața privată e greu de susținut. O editare cu sânge rece ar fi rezolvat din problemele textului.
(Să mai spunem că ușurința cu care s-a trecut pe baricada antipesedistă peste episoadele dubioase cu înfieri din biografia unor personaje de dreapta, Iohannis sau Burci, ne arată că nu de la principii se sufocă unii ”verticali” de profesie. Faptul că atacul era jegos nu exclude esența: că există indicii clare că așa s-a petrecut, unii au intermediat, alții chiar au vândut).
Concluzii:
În fine, argumentul ”copil” e unul primitiv și ultraprezent. Am auzit de o mie de ori cum cutare fură pentru copiii lui, că e normal, alții exploatează la greu angajații că doar pentru copiii lui o face, ăla de fura medicamenetele canceroșilor tot pentru copil o făcea, dealtfel au și preluat afacerea urmașii (el s-a sinucis). Tot în numele copilului se subvenționează la greu copilul bogat ”că și el are drepturi”. Și în general când auzi ”copiii noștri” auzi de fapt de copiii unei clase de mijloc superioare, isterică și pusă pe privatizări, pe orice, numai să-și izoleze odrasla de întâlniri accidentale cu realitatea. Și tot așa. Argumentul ”copil” este semnul clar al darwinismului social de pe aici. În numele copilului poți face orice. Iar când copiii se fac mari încep discuțiile de ”etică”.
