Cruciada copiilor împotriva României
Dacă vă amintiţi cum se joacă între ei cei mici, atunci poate sistemul prin care numeri de la 1 la 3 folosind zece paşi, cum ar fi „doi si un sfert” sau „doi si jumatate”, va poate parea cunoscut. De asemenea, tactica negocierii pentru un schimb de jucării, în care sunt puse în valoare argumente ca „o sa fii cel mai bun prieten al meu” sau „o să mă gândesc la tine când o să mănânc îngheţată la mare”, poate fi la fel de familiară. Ori, bună oară, modul în care prichindeii insistă asupra unei jucării: „dacă îmi cumperi acum maşina asta, promit că nu te mai rog nimic toată viaţa mea”. Orice părinte, sau copil sunt perfect conştienţi de faptul că toate acestea sunt baliverne. Însă beneficiază de scuza copilăriei. Nu ca şi comportament, ci ca univers care guvernează relaţia dintre puşti şi adulţi.
Acestea fiind spuse, să reflectăm puţin la tactica revoluţionară în domeniul negocierii propusă de Emil Boc, atunci când a dovedit că ultimatumul nu este decât un preambul pentru un alt ultimatum. Sau la aplecarea lui Mircea Geoană către redactarea scrisorilor. Avem în acest caz un exemplu de om politic care a încercat în două rânduri să sensibilizeze prin slove un preşedinte de stat a cărui legătură cu tot ceea ce înseamnă diplomaţie şi cultură scrisă este la fel de subţire ca pelicula de whisky ce rămâne captivă între sticla paharului şi cuburile de gheaţă, după o înghiţitură zdravănă.
Avem, după demisia miniştrilor PSD, un număr de alţi miniştri PDL care vor avea câte două portofolii pe cap. Adică, mai multe jucării. Şi, mai mulţi bani. Pentru nu i-am auzit spunând că o să renunţe la unul din cele două salarii. Ca să nu mai vorbim de faptul că o reacţie normală la demisia PSDului ar fi fost o listă deja pregătită de înlocuitori. Pentru că puterea de anticipaţie nu este una supranaturală în cazul oamenilor. Ca multe altele, ea vine la pachet cu maturitatea.
În lupta dintre PSD şi PDL, imaginea unui Băsescu triumfător, care spunea cu nici un an în urmă că prin alierea celor două partide şi-a văzut împlinit un vis ilustrează că inamicul nu se află acolo, în sediile de partid. Cruciada copiilor se duce împotriva României. Lipsa unei alternative, face posibilă trecerea de la paradoxul alegerii dintre „doi comunişti” în cursa pentru Cotroceni, la un alt paradox. Ori unul care a şmenuit o casă pe care nu o dă înapoi, ori unul care e om în toată firea şi n-a fost în stare să îşi cumpere o casă a lui.
