…cu intarziere, despre sinuciderea asistata

mai 26, 2009 0

…dar mai bine mai tarziu decat niciodata (n-am gasit alta rima:). Subiectul, oricum, nu se perimeaza. Atentie! Nu imi propun sa discut sinuciderea in general ci sinuciderea asistata in particular. Evit, astfel, cu buna stiinta o intreaga pleiada de argumente pro si contra sinuciderii, Biserica. etc.
Haideti sa intram piezis in subiect. In cel putin cateva state din USA sinuciderea este interzisa (si pedepsita!) prin lege (la fel si sexul oral). NU radeti, ca nu e de ras! E de plans. Cum poate sa vina statul sa-mi spuna ce am si ce n-am voie sa fac cu viata mea?!? Statul nu e Biserica, nu e Maestrul, nu e Parintele meu. Discutia aici se pune in termeni clari: pana unde poate interveni publicul in privat? De ce sa intervina statul intr-o chestiune atat de personala (mai personala decat sexul oral, ors’cat)? Las la o parte aberatia cu „pedepsitul” (legisluitorii nici macar n-au cadadicsit sa spuna ca tentativa de suicid se pedepseste – ci suicidul de-a dreptul: prinde mortul, baga-l la puscarie!).  Ma intereseaza aceasta disolutie a spatiului privat, aceasta diluare a unei frontiere care pana mai ieri era sfanta.
Acestea fiind zise, haideti sa vedem putin si reversul medaliei: sinuciderea asistata. Pentru ca despre reversul medaliei vorbim in fond aici, chiar daca sustinatorii sinuciderii asistate ar fi cu totul de acord cu prima parte a argumentului. Sa recapitulam: „sinucidere asistata„. Hopa! Asistata de catre cine? Evident, nu de catre vreun apropiat al sinucigasului – altminetri nu s-ar auzi si discuta despre acest subiect. Ci despre cineva care, intr-un fel sau altul, provine din spatiul public (spital, clinica particulara sau nu). De la stat, adica.
Nu stiu altii cum sunt, dar mie unuia imi pare ca impingem ipocrizia nitzel prea departe: vrem sa ne bucuram de avantajele spatiului privat, dar apelam la cel public intr-o chestiune atat de intima precum sinuciderea. Ce spuma marilor! Nu mai poti nici sa-ti tai venele singur, sa-ti tragi un glont in cap, sa inghiti otrava, sa te spanzuri sau sa te arunci de pe bloc, fara ca o armata de specialisti sa te tina de manuta? Daca tot vrei sa te sinucizi, chiar vrei s-o faci „en douceur” – cum ar veni nu mai suporti viata dar nici moartea nu esti pregatit s-o suporti?
Repet: nu ma bag in sufletul sinucigasilor. Nu comentez. Comentez insa (si protestez sus si tare impotriva) amestecul dintre public si privat. In ritmul asta, de ce sa fie doar medicii obligati sa asiste sinucigasii? De ce sa ne oprim aici? Daca mie imi repugna fenobarbitalul sau mai stiu eu ce si vreau sa ma arunc de pe o cladire – de ce sa nu fie obligat pompierul sa ma ajute sa ma catar pana acolo, sa-mi deschida accesul pe acoperis si sa-mi explice de pe ce colt al cladirii sa ma arunc pentru a nu risca sa ma agat de vreo antena de satelit? De ce sa nu fortam prin lege mecanicii de locomotiva sa nu atinga frana in cazul in care vad pe cineva sarind in fata trenului? S.a.m.d.
Rad, dar nu-i rasul meu. E plansul meu, in fata prostiei si imposibilei de oprit goane dupa confort.
De ce va mai mirati atunci ca ne asculta telefoanele sau ne citesc emailurile? E sun stat grijuliu. Asa il crestem, asa il avem.

VoxPublica
VoxPublica
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.