Cu măgarul la Bucureşti
Au venit joi ciobanii la Bucureşti să protesteze. Cunosc şi eu vreo cîţiva. M-am tot uitat la televizor, să dau de vreo faţă cunoscută. La Realitatea nu li se spunea decît oieri – de parcă cioban ar fi insultător. Cei pe care îi cunosc îşi spun ciobani, fără să le pese. Fluiere, pancarte, capete de oi şi de berbec, niscai oi aduse în faţa sediului Agenţiei Veterinare. Printre protestatari se învîrteau şi cîţiva măgari. Cîini n-am văzut, dar nu le-aş exclude prezenţa. Ciobanii protestau că nu li se mai dă voie să-şi vîndă marfa direct în pieţe, dacă nu respectă normele europene de igienă. Pînă la respectarea normelor, cînd mă duc să cumpăr brînză de la piaţă, nu iau decît de la două femei, sibience. Fiindcă nu stau normele europene să-i supravegheze pe ciobani cînd mulg oile şi pregătesc brînza. Care e curat şi îngrijit, bine. Care nu, iarăşi bine. Asta recunosc şi sibiencele de la care cumpăr. Mă asigură că ai lor sînt curaţi şi fac brînza cum au învăţat de la părinţi. Sper că aşa e, doar că uneori brînza de oaie aduce la gust cu cea de vacă şi la una şi la cealaltă. „Din greşeală, domnu, şi de-abia se cunoaşte. Că la noi e sfînt: brînza de oaie e brînză de oaie şi aia de vacă e de vacă.” Sfinţenie cu dispensă…
Măgăruşii ciobanilor, plouaţi, plouaţi, dar se învîrteau mîndri printre ei. O turmă de oi fără un măgar între ele se risipeşte. Măgarul le ţine laolaltă.
Cea mai bună brînză de oaie pe care am mîncat-o o cumpăram de la Vizureşti, satul în care am fost profesor vreo cinci ani. O făcea unul Borondel, care-şi trimisese primii doi băieţi la liceu şi apoi la facultate. Pe al treilea, după ce l-a văzut în clasa a cincea, nu l-a mai lăsat la şcoală. „E cam bolnav, dom profesor.” Şi ca să se întărească îl trimitea la aer curat cu oile.
