Cultura In-Cash-ilor din Romania
Inainte sa ne oripilam la gandul ca Valentin Ceausescu a primit inapoi un brat de tablouri valoroase, sa ne gandim la ce a generat aceasta situatie: faptul ca tablourile au fost confiscate de statul roman abuziv de la Valentin, sau ca Valentin a intrat ilegal in posesia lor?
In ambele cazuri, judecata romanului de rand e intunecata de transformarea picturilor in bani, precum visele personajelor de desene animate despre fripturi. Pentru ca altfel, pasul normal dupa o asemenea decizie judecatoreasca ar fi deschiderea unei investigatii prin care sa se afle cum anume a dobandit ultimul Ceausescu in viata colectia respectiva, un alt proces si tot asa…
Nu am nici o urma de mila, compasiune sau intelegere pentru familiile dictatorilor sau pentru cele ale acolitilor de dictatori. Averea lor s-a bazat in intregime pe oprimarea a milioane de oameni. Dar pentru a dovedi aceasta nu poti folosi aceleasi metode folosite de ei, pentru ca te-ai transforma la randul tau in dictator.
Si aici, sunt de acord cu editorialistul de la Ney York Times, Michael Kimmelman, care <<susţine că românii se încăpăţânează să confunde, încă de dinainte de Revoluţie, cultura şi cash-ul. „Aceasta ar putea fi o explicaţie pentru faptul că românii abia dacă au clipit atunci când curtea de judecată a decis de curând ca nişte opere de artă care au fost în posesia familiei Ceauşescu să îi fie restituite singurului copil al lui Nicolae care a supravieţuit, Valentin,” arată autorul articolului. „Măcar o sprânceană s-ar fi putut ridica atunci când curtea a decis de partea lui Valentin, cel puţin din rândurile românilor care îşi amintesc cum îşi îmbogăţea dictatorul casele, iar membrii familiei sale şi alţi apropiaţi ai lui confiscau arta de la nenumăraţi conaţionali,” este de părere jurnalistul american. Venit în recunoaştere la Bucureşti, Klimmerman încearcă să pătrundă în mecanismele care duc la această lipsă de reacţie în faţa unei decizii controversate, ajungând la concluzia că „românii admiră întreprinderea privată mai mult decât preţuiesc vreo vagă noţiune de patrimoniu artistic împărtăşit”. >>
Criticii romani, desi il contrazic pe Klimmerman, sfarsesc prin a-i da dreptate prin atitudinea lor.
