Cum a apărut numele de ”România”. Anii când Rusia a pierdut controlul și ne-am cuplat la Occident

ianuarie 22, 2022 0

24 ianuarie… în paradigma dependenței benefice a României de occident

•Romanii au cucerit Dacia.
•Ungaria catolică a ocupat Transilvania.
•Întemeietorii Moldovei și Valahiei ca state au descălecat din „țara ungurească”.
•Primele tipărituri în limba română au fost făcute la Brasov cu sprijinul sașilo luterani.
•Apropierea românilor de spiritualitatea europeană a fost făcută de împăratul Leopold I al Austriei prin înființarea greco-catolicismului după 1700 pentru cei din Ardeal.
•Naționalismul românesc și latinismul a țâșnit din Ardeal.
•Idealul eliberării naționale la 1821 a fost inspirat de masonii (eteriștii) greci educați în occident.
•Franțuzismul secolului al XIX-lea a pătruns inițial prin guvernarea franțuzită a rușilor din perioada Regulamentului Organic și ulterior prin tinerii masoni revoluționari pașoptiști , vremelnic victorioși.
•Înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii de coaliția Angliei, Franței, Sardiniei și Turciei a pecetluit ruperea influențării Bisericii Române de Biserica Rusă.
•Victoria alianței occidentale în războiul Crimeii asupra Rusiei a pus sub protectorat occidental cele două principate.
•Franța a luat locul Rusiei ca protector al ortodocșilor în lumea islamică, devenind aliat esențial al românilor încă vasali turcilor.
•Puterile Occidentale au decis ca cele două principate să fie conduse de domni aleși pe 7 ani de Divanele lor.
•Majoritatea puterilor occidentale au recunoscut imediat alegerea lui A.I. Cuza pe tronul celor două principate care au intrat în Uniune Personală.
•Ulterior tot puterile occidentale au recunoscut România , ca un singur stat .
•Napoleon al III -lea l-a recomandat pe vărul sau Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca principe al României
•România Mare a putut fi constituită datorită perseverenței cehilor și sprijinului francezilor și viziunii americanilor .

Mai precis , referitor la 24 ianuarie – sărbătorită ca dată a Unirii Principatelor – de unde vin beneficiile ….de la vest :

1853 : Războiul Crimeii a avut ca pretext invadarea de către ruși a Moldovei și a Valahiei .
Domnitorii de atunci, Principele Grigore Alexandru Ghica din Moldova și Principele Barbu Dimitrie Știrbei din Țara Românească, și-au pierdut tronul, iar toată regiunea a intrat sub guvernarea generalului rus Aleksandr Ivanovici Budberg.

Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 și a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Este considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioase pe continent, deoarece pelerinii catolici în Țara Sfântă erau deranjați de concesiile în favoarea Rusiei ortodoxe făcute acolo de sultanii otomani la fiecare pace încheiată.

Războiul a început în iulie 1853 prin ocuparea de către Imperiul Rus a Principatelor Române, s-a desfășurat în principal în Marea Neagră și Crimea , sfârșind în martie 1856 când Rusia cere oprirea ostilităților .
Prin Tratatul de la Paris (1856) Principatele Române au obținut cu ajutorul marilor puteri (Marea Britanie și Franța) independența (de facto) față de Rusia și Imperiul Otoman și, trei ani mai târziu fondarea Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești .

1854: Întrucât pe durata războiului Balcanii au rămas un teatru secundar de luptă, cele două principate au fost preluate sub o administrare neutră austriacă în septembrie 1854 – ca parte a înțelegerii dintre Poartă și Rusia (austriecii au rămas până în 1857).
Grigore Ghica și Știrbei și-au ocupat tronurile din nou în același an și au efectuat ultima parte a reformelor conforme Regulamentelor Organice inițiate de guvernatorii ruși.

1856: Războiul Crimeii s-a încheiat prin Tratatul de la Paris (30 martie, 1856), care a plasat Moldova și Valahia în continuare sub suzeranitate otomană, dar sub protectoratul tuturor puterilor europene (Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei, Prusia, Austria și Rusia).

Statele protectoare trebuiau să hotărească o formulă de compromis pentru uniunea proiectată a principatelor .

1858: Prin Tratatul de la Paris,

Basarabia a rămas, în continuare, în stăpânirea Imperiului Rus, dar partea sa sudică (Cahul, Bolgrad și Ismail și, implicit, controlul asupra gurilor Dunării) era retrocedată Moldovei (art. 20).

Principatele Dunărene – Moldova și Valahia – rămâneau, în mod oficial, sub suzeranitatea otomană (art. 22). Se înființau și convocau imediat Adunările ad-hoc care să exprime voința populației cu privire la organizarea definitivă a principatelor (art. 24) și se înființa armata națională pentru menținerea ordinii interne și asigurarea frontierelor (art. 26). Turcia nu putea interveni în principate decât cu acordul puterilor contractante (art. 27).

Astfel :

Rusia a pierdut controlul asupra gurilor Dunării;
Rusia a fost obligată să abandoneze pretențiile de protecție a intereselor creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman (rol pe care îl prelua Franța);
Rusia și-a pierdut influența asupra Principatelor Române, care, alături de Serbia, au primit un grad sporit de independență.

Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858 la o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune.

Surprinzător, otomanii au cerut în negocieri și au obținut, în contradicție cu Regulamentul Organic , detronarea ambilor domni și organizarea de alegeri pentru Divane .

1859: Rezultatele au fost disputate până la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, la începutul anului 1859 care a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act care a adus cele două state într-o uniune personală.

Cea mai stringentă problemă era recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris. Situația creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe internaționale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie – 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante și au reușit să câștige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua ședință a Conferinței (1/13 aprilie) Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere de la 24 ianuarie 1859. Imperiul Otoman și Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenție militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Florești, între Ploiești și Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face față oricărei situații. După alte amenințări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a 3-a ședință a Conferinței de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situației, atât în relațiile cu Imperiul Otoman, cât și cu cel Habsburgic, îl determină pe domn să ordone închiderea taberei de la Florești (1 septembrie 1859).

1860: Ulterior prezența militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să renunțe la pașapoartele sale solicitate călătorilor români, în mai multe situații supușii Imperiului fiind reținuți pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement dușmănoasă, a trebuit să accepte că legile statului român sunt valabile și pentru locuitorii cezaro-crăiești aflați aici cu afaceri.

1861: Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aștepta hotărârea Conferinței de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de așteptat, încă din prima ședință Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenției de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul (decretul) Unirii era prezentat, dar în condiții considerate, în țară, inacceptabile.

Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacția energică Camerelor și a guvernelor, poziția intransigentă a lui C. Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante și-au făcut în cele din urmă efectul.

La sfârșitul Conferinței de la Constantinopol, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrându-și vechea poziție.

1862: În ianuarie 1862, guvernele separate din Principate au demisionat pentru a da posibilitatea alcătuirii la București a primului guvern unic al României, condus de Barbu Catargiu.

Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și de cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil.

În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică.

1866: După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată de succesorul său, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.

Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.

Notă: majoritatea datelor sunt preluate din Wikipedia