Cum l-a batut Basescu pe Havel


    Poate nu-s bun de bloger, poate sint doar usor dezamagit de calitatea unor cititori, nu multi, poate ca acestia si-au atins astfel scopul de a ma descuraja. Nu stiu. Cert e ca nu ma simt inca suficient de motivat sa tin un blog in toata regula. Poate-mi revin. Sper. Prin urmare promit, in caz ca…, sa raspund unor comentarii din postul anterior, cel despre Votul Uninominal. Pina atunci, mai incerc o tema care, vad, nu piere niciodata. Implicarea intelectualilor in politica. Textul de mai jos, scris de mine saptamina trecuta, apare miine in editia tiparita a Money Express. Lectura placuta, ca usoara nu-i tocmai, la cit de lungut e.  
    „”Intelectualii scriu Constitutia noii republici”. Cit romantism in acest titlu de ziar (de mare tiraj, trebuie sa precizez). Nu, nu suntem in anii ’90, ci in cel de gratie europeana 2007. Iar stirea de sub titlu (deci, inca un plus, e stire si nu eseu) e cat se poate de corecta.
    Martea trecuta, o mana de intelectuali de marca certa, sa-I amintim doar pe Gabriel Liiceanu si Vladimir Tismaneanu, au enuntat noua „urgenta istorica”: elaborarea unui
    proiect de modificare a Constitutiei sub patronajul unei „institutii de excelenta” (ar fi vorba, zic surse din anturaj, de Colegiul Noua Europa, fondat si condus de Andrei Plesu, dupa cum tocmai imi sopteste un coleg). De dragul rigorii, sa amintim, pentru cine a aflat intre timp, si sa-i anuntam pe ceilalti ca ideea, conform lui Tismaneanu, reclama, citez din stire, „si o formula politica ce ar putea sa o sustina, iar aceasta ar trebui sa fie nu atat un partid politic, cat mai degraba <o alianta a celei de-a treia republici>”. Conform altor surse, alianta ar putea fi uniune.
    As zice ca vestea-i buna. Modificarea Constitutiei e chiar o urgenta iar faptul ca, iata, dupa ce chestiunea a tot fost sufocata de politicieni intr-un noian de bune intentii, ea e acum descremenita din proiect de niste intelectuali atat de importanti si notorii, nu poate decat sa ne bucure. Cu prestigiul si influenta lor, acestia au intr-adevar sanse sa provoace o schimbare. Aceleasi surse bine informate (desi n-am inteles de ce atata anonimat intr-o
    asemenea problema) spun ca ideea a fost lansata si discutata „in principiu”, recent, undeva la Neptun, intr-o vila de protocol, la o intalnire discreta cu Traian Basescu. De unde si suspiciunea ca proiectul va arata macar in parte dupa chipul presedintelui. Iar pozitia acestuia din urma nu e tocmai un secret. A treia republica trebuie sa fie prezidentiala, punct.
    Dar sa nu ne-mpiedicam in amanunte. Misiunea pe care si-o asuma intelectualii nostri de frunte e mai importanta in sine decat in forma ei mai mult sau mai putin probabila. Si iata o a doua veste buna. Scapam se pare, daca ar fi sa traduc „urgenta” in termeni vag culturali, de complexul lui Havel. Dupa peste saptesprezece ani de dezamagiri si frustrari legate de incapacitatea de a produce un Havel in politica romaneasca, „brandurile”
    intelighentiei noastre au in sfarsit sansa de a face istorie. Modificarea Constitutiei e un proiect atat de ambitios incat daca le reuseste, intelectualii sunt ca si salvati. „Habemus Havel !”, vom putea striga si noi pe ulitele Cetatii.
    Prima tentativa de a sparge zidul istoriei seamana cu o gratioasa lovitura de cap, ca din greseala, in pragul de sus. Inainte de a fi descoperit sondajul care sa le spuna cum se voteaza in Romania si la o distanta apreciabila de momentul in care a face politica de partid nu mai reprezenta o injosire, „havel”-ul romanesc si-a incercat fortele pe cont
    propriu. Retrospectiv, gestul e o dulceata de naivitate. In 1990, cinci celebritati culturale ale dizidentei anticomuniste tarzii, printre care Andrei Plesu si regretatul Octavian Paler, candidau ca independenti pentru primul parlament legitim al tranzitiei. Esec usturator. A fost prima proba a distantei care-i separa de Romania reala. Si prima depresie.
    Iata insa si un fapt banal in epoca, dar cu valoare de profetie. La acea vreme Nicolae Manolescu, „havel”-ul virtual de mai tarziu (suna a pleonasm, dar nu e) pastrase distanta. Alaturi de Augustin Buzura, criticii literari Eugen Simion si Valeriu Cristea si alti „apolitici”, mentorul „Cenaclului de luni” juca deja rolul de dizidenta la dizidenta si parea sa intuiasca bine urmatorul pas. In 1996, anul de varf al politicianului-intelectual, Manolescu candida cu sanse reale impotriva lui Emil Constantinescu la favoarea de candidat al CDR la presedintia tarii. Dovada ca s-ar fi putut. Oricum, puteam vorbi deja de o evolutia. Intelectualul roman isi asuma o politica partizana, activismul de partid, o anumita modestie pana la urma. Al doilea soc. Havel ramane in continuare o umbra, dar mult mai apasatoare.
    Cu sprijinul masiv al intelighentiei, Emil Constantinescu ajunge presedinte. Copie palida si
    deseori ridicola a celebrului ceh, Constantinescu sfarseste prin a scoate, se pare defintiv, din capul kultur-istului roman ideea ca mai poate pretinde puterea efectiva. Cum spunea un cunoscut politolog, e pasul de la Platon la Heidegger. N-am inteles prea bine de ce, dar mi-a placut formula. Cert e ca in toamna lui 2000, istoria, draga de ea, mai rasuceste odata cutitul in rana. Intelighentia anti-comunista voteaza un fost comunist.
    Dar cosmarul e pana la urma razbunat. Orgoliul ucis deja se reincarneaza in realism privat. A doua republica Iliescu separa cinic lumea ideilor pure, care mai vegeteaza discret in viata intelectualitatii doar pret de o siesta, de placerea la fel de sofisticata de a conduce un X3. Paradoxul de a putea vorbi pentru prima oara de un top al averii intelectualilor in plina guvernare Nastase de trista amintire e totusi inselator. Economia incepuse sa creasca serios abia din acea vreme si, intelectual sau nu, romanul a profitat si el. Prin urmare nu e nici meritul fostului premier, nici vina lui Liiceanu. Cu siguranta e insa o
    noua si frumoasa ironie.
    Ce a urmat promite deja sa incheie intreaga poveste. Traian Basescu a fost o surpriza pentru toata lumea. Un anti-model cultural prin excelenta dar unul perfect echipat pentru a spulbera si ultima ramasita din complexul Havel. Una deja siciitoare. Intelectualul roman nu mai emitea pretentii, nu mai investea sperante, prin urmare, nu se mai simtea amenintat de nici o dezamagire. Dimpotriva, se simtea cumva dator sa intoarca ceva istoriei pe care altii i-o luase deja de pe cap. Emil Constantinescu a facut greseala de a-si ostiliza intelectualitatea incercind sa i se substituie. Traian Basescu a avut inteligenta de a-i oferi chiar si ce nu mai pretindea. Sentimentul unei misiuni istorice, dar una care nu mai cerea nici responsabilitati directe nici riscuri politice. „

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here