De ce nu mai facem infarct de fericire că i-am bătut pe ruşi
Cu ani în urmă o victorie a naţionalei noastre de fotbal împotriva URSS ar fi produs nişte chiote uriaşe prin cartierele mărginaşe ale Bucureştiului. Aseară, pe la mine prin cartier, Militari, nimic. Nu, tu, urlete de fericire eliberată din partea celor care în anii cincizeci au facut puşcărie politică după indicaţiile consilierilor sovietici. Mă rog, poate că mulţi dintre cei care au tras-o pe atunci nu mai sint.Dar unde sînt cei care i-au făcut galerie lui N.Ceauşescu, în 1968, cînd el a avut aerul că se răscoală împotriva ruşilor care intrasera cu tancurile în Cehoslovacia? Unde sint agitatorii politici care, tot pe vremea lui Ceauşescu, ne explicau că de fapt cultul lui N.C. era singura pavăză împotriva unei posibile intrari a ruşilor in ţară? Liniştea de aseară pare a fi o dovadă că, cel puţin bucureştenii din cartierul meu, au uitat de consilierii sovietici din anii 50 şi că nu mai fac crize de orgoliu naţional fiindcă le-am tras-o rusnacilor.Un fel de a subînţelege, greşit după părerea mea, că Rusia exista, dar nu prea mai contează. Or, Rusia şi-a recăpătat aplombul de mare putere, chiar dacă nationala lor de fotbal a pierdut la Bucureşti. Pentru marea imagine a Rusiei actuale, fotbalul nu prea mai contează.
Or victoria noastră fotbalistică de aseară pare lipsită de memorie, în privinţa reacţiilor. Ruşii nu mai sint ce-au fost par a subînţelege cei care au văzut meciul la televizor. Dar, paradoxal, cu o eficientă lentoare şi cu conductele lor de gaz, ruşii au reuşit mai mult decît visa Lenin, după ce a luat locul ţarului, şi voia Stalin după cel de-al Doilea Război Mondial.