De neoprescu
Cosmin Alexandru, in revista 22, un text de mare bun simt:
Ca locuitor al Bucureştiului, am şi eu un of. M-am săturat de primari care, imediat ce sunt aleşi, nu mai vor să fie primari, vor să fie altceva. Mi-aş dori şi eu un primar care să vrea să fie primar. Atât. Primar bun. De la cap la coadă. Toată ziua. Patru ani, măcar.
Pare o boală naţională de neoprit. Primarul Oprescu a anunţat recent că ia în considerare o posibilă candidatură la preşedinţie. Nu importă dacă, până la urmă, va candida sau nu. Am tot votat primari care vroiau să fie miniştri, prim-miniştri, preşedinţi sau mai ştiu eu ce. Toţi sunt la promoţie: doi într-unu’! Votezi unul şi al doilea răsare după prima ploaie. Oameni publici care nu se pot achita de obligaţiile curente, pentru care sunt învestiţi şi plătiţi, deoarece sunt măcinaţi de agende ale unor perpetue sinecuri viitoare. N-am nimic împotriva dorinţelor de promovare, dar m-aş bucura dacă aceste planuri s-ar pune la cale ca rezultat al activităţii prezente şi nu în dauna ei.
În aceeaşi linie de ambiguitate ineficientă mi se pare că intră şi numirea miniştrilor din rândul parlamentarilor. Îmi vine greu să cred că un ministru-parlamentar îşi poate îndeplini cu maximum de eficienţă ambele seturi de atribuţii. Dacă e aşa, înseamnă că atribuţiile respective sunt insuficiente. N-ar trebui să poată fi acoperite doar cu jumătate de normă. Şi atunci de ce să nu alegem sau să numim oameni politici care să umple cum se cuvine o funcţie publică? Adică pe de-a-ntregul?
Când mă tem că e o boală naţională, mă gândesc la faptul că acest tip de comportament al clasei politice e reprezentativ pentru comportamentul nostru, aşa cum clasa politică în sine e reprezentativă pentru populaţia României. Întâlnesc adesea oameni care vor să fie altceva decât sunt. Iar asta îi apasă atât de mult încât nu se pot desfăşura defel în ceea ce sunt, în profesie, în familie, în viaţă.
De multe ori, problema cu acest altceva e că e foarte departe. Nu e doar ceva mai bun, ci cu totul altceva. Atât de diferit încât e aproape de neatins. Şi cu cât e mai de neatins, cu atât consumă mai mult imaginaţia şi energia de a visa cu ochii deschişi, de a tânji îndurerat. Iar singurul rezultat palpabil e acela al unei autoescaladate frustrări, nemulţumiri şi neîmpliniri. Pare a fi ceva, în educaţia multora dintre noi, care ne seacă inutil resursele. Nu ne putem împlini în ceea ce facem, dar nici nu avem puterea şi determinarea de a comuta în mod decisiv pe o altă direcţie. Fundu-n două luntri pare a fi una dintre caracteristicile dominante ale brandului României.
