Despre ce dracu' vorbim cînd vorbim despre "dialog"? (Episodul I)

noiembrie 6, 2009 0

Aşa cum ştiţi şi probabil aţi şi citit, există o tonă de cărţi, broşuri şi texte mici ale căror titluri sînt o variaţie la „Cum să…”. De la „Cum să ţesem frumos?” pînă la „Cum să călătoreşti cu un somon?”, toate încearcă să ofere, mai mult sau mai puţin serios, sfaturi practice şi de viaţă. M-am gîndit că n-ar fi rău să existe şi nişte texte în care, vorba titlului unei celebre cărţicele minunate scrisă de Raymond Carver, să ne întrebăm despre ce anume vorbim atunci cînd vorbim despre „ceva”; un „ceva” despre care toată lumea are impresia că ştie despre ce vorbeşte. Dat fiind că aud şi citesc toată ziua-bună ziua vordindu-se şi scriind-se despre „dialog” şi că toţi cei care spun/scriu cuvîntul acesta par să-l considere un fel de cuvînt minune, care odată invocat ar trebui să-i facă pe cei cu care se ceartă să se simtă prost şi să înceteze să-i mai conrazică, o să scriu şi eu aici, într-un fel de foileton, ce cred eu că este „dialogul”, cum a apărut el, la ce foloseşte şi alte chestiuni de genul ăsta.
Pe vremea adolescenţei mele auzeam tot soiul de cuvinte ciudate la televizor, spuse de oameni aparent cumsecade, dar şi de indivizi evident patibulari, cuvinte al căror sens nu-l pricepeam deloc şi pe care vorbitorii păreau să-l stăpînească la perfecţie. Mă refer la „etică socialistă”, „democraţie internă de partid”, „oamenii muncii” (auzind vorba asta mă răsfăţam mereu considerînd că eu fac parte din categoria <oamenii lenei>), „bun al întregului popor”, „conştiinţa de clasă” ş.a.m.d. Nimeni nu se obosea însă vreodată să-mi zică, pe înţelesul meu, ce dracu’ înseamnă astea. Azi la fel: „clasa politică”, „voinţa politică” (despre care singurul lucru pe care-l înţeleg, cînd se vorbeşte de ea, e că nu există), „reprezentant al societăţii civile” – o chestie care are reprezentanti, „modernizare instituţională”, „revoluţie” şi, mai ales, „dialog”. Orice politician care apare la televizor şi scoate cuvîntul „dialog” pe gură pare să se tranforme brusc într-un înţelept la fel cum, acum 25 de ani, orice nomenclaturist cu guşă, spunînd că a participat la o „consfătuire de lucru”, se transforma brusc într-un „tovarăş de nădejde” cu „vederi largi, democratice”, recunoscînd implicit, dar fără să-şi dea seama, că pînă la consfătuire avusese nişte ochelari de cal.
Epoca de pietre a dialogului

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au fost fascinaţi de dialog, mai ales în timp ce stăteau de vorbă. Tot stînd ei de vorbă au observat că se ceartă foarte uşor şi că, de multe ori, cei care stăteau de vorbă ajungeau să fie în scurt timp înmormîntaţi de către cei ce stăuseră pe margine, încurajîndu-şi interlocutorul preferat în timpul confruntărilor de idei. O perioadă lungă din istoria omenirii, cea mai lungă după părerea multor autori profund necunoscuţi astăzi (dat fiind că pe vremea aceea nu consemna nimeni conţinutul „schimbului de argumente”), statul de vorbă a fost evitat de oamenii primitivi tocmai din această pricină: teama reciprocă de violenţă a preopinenţilor. Oamenii stăteau la „masa discuţiilor” folosind argumentele „tăioase” ale cuţitelor de silex. Totuşi, situaţia era oarecum delicată. Şi asta fiindcă deşi se temeau să stea de vorbă unii cu alţii, fie despre împărţirea solid argumentată a prăzii sau a doamnelor, de teamă ca nu cumva să se ucidă reciproc în timpul discuţiilor – numite ulterior negocieri, totuşi oamenii aveau nevoie să schimbe cuvinte unii cu alţii, să comunice, mai ales despre chestiuni esenţiale, precum împărţirea echitabilă a antilopei, ordinea în care membrii tribului îşi reglementau, dialogal, accesul la resursele nutritive puse la dispoziţie de trupul plin de proteine al acesteia, dar şi despre coagularea energiilor pozitive şi eroice ale grupului în vederea întîmpinării iminentei apropieri a unui trib vecin şi, aparent, înfometat.
Situaţia asta paradoxală de a avea nevoie să stai de vorbă şi, concomitent, de a-ţi fi frică s-o faci a durat multe mii de ani, perioadă în care discuţiile purtate pe un ton necivilizat, chiar agresiv putem spune, au continuat să facă un număr remarcabil de victime în rîndul vorbitorilor primitivi. În general, cea mai redutabilă formă de persuasiune era un pietroi zvîrlit între ochii partenerului de dialog. Cît despre arta retoricii, aceasta se limita la figuri de stil precum urletul, arătatut dinţilor, a caninilor în special, sau la ridicarea elocventă a pumnului, tehnici retorice care încă mai funcţionează şi astăzi în dialogurile cordiale de pe stadioane, atunci cînd au loc „schimburi de replici” între adepţii celor două „filosofii de alcătuire a echipelor”. În orice caz, cît timp oamenii tăceau era pace, cînd însă se apucau să vorbească era jale şi, trebuie s-o recunoaştem, deşi nu e deloc onorabil pentru strămoşii noştri, negocierile se purtau cel mai adesea „la sînge”. A trebuit să curgă fluvii de sînge de interlocutor nevinovat pînă cînd oamenii au încercat, la început cu rezultate firave şi într-o formă oarecum primitivă, să instaureze nişte reguli paşnice ale statului de vorbă astfel încît, împărţirea prăzii, a doamnelor, a dreptăţii să nu se mai termine prost, adică dialogurile să nu se mai mai sfîrşească în cimitir, ci cel mult cu lingerea rănilor.
A durat mii de ani pînă cînd primul dialog omenesc în forma lui civilizată, aşa cum îl putem recunoaşte azi într-o discuţie televizată, a reuşit să se înfiripe. A fost un succes pe care, din păcate, nimeni n-a avut intuiţia să-l marcheze pe o tăbliţă de lut sau pe o frunză de papirus şi nici să desfacă o şampanie în cinstea evenimentului. Din această cauză istoria nu l-a consemnat.
În episodul următor va fi vorba despre dialogul în antichitate.

Avatar
VoxPublica
VoxPublica
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.