DESPRE MINCIUNI, cu sinceritate
Am avut bucuria să descopăr, la finalul unui roman care a fost best seller-ul anilor ’90 in America, un exerciţiu de sinceritate care m-a năucit. După ce îşi încheie cartea, autorul explică cititorilor în câteva pagini ce e adevăr şi ce e ficţiune în lucrarea sa. Trăind într-o societate în care toată lumea ştie tot, fără umbră de îndoială şi mai ales atunci când apare la televizor, să descopăr un ins care recunoaşte, tocmai în spaţiul fără graniţe al literaturii, că ştiinţa sa e totuşi limitată, mi s-a părut neverosimil.
Autorul se numeşte Irvin D. Yalom, a fost nominalizat şi el la Nobelul pentru literatură de anul acesta, iar cartea care de aproape două decenii tulbură minţile vindecătorilor de suflete se numeşte Plânsul lui Nietzsche. La noi s-a publicat în ultimii ani, eu am descoperit mai întâi, graţie unor prieteni psihanalişti, Lying on the Couch, tradusă Minciuni pe canapea. Amândouă sunt cărţi despre adevăr, dar în feluri diferite. Teoria după care şi-a ghidat studiile şi terapiile profesorul de la Stanford, Irvin D. Yalom, a fost aceea că pentru fiecare pacient trebuie regândit un nou tip de tratament, întrucât fiecare reprezintă o poveste de existenţă diferită. Cu alte cuvinte, nu poţi trata oamenii la grămadă şi cu aceeaşi măsură, iar cu fiecare om nou pe care-l ai în faţă trebuie să înveţi să te reinventezi.
Modelul acesta de gândire lipseşte cu desăvârşire din spaţiul nostru public. Mă bucur ca el să existe în spaţiul cultural, deşi acum, când mă uit într-acolo, îl zăresc rar şi umbrit de figuri autosuficiente care îmi taie din avânt. Simt, astfel, o acută nevoie de oameni modeşti şi de distincţie pe micul ecran. Oameni care să poată spune cu sinceritate că sunt nepricepuţi, că expertiza lor e limitată, că ştiinţa lor nu acoperă orice, că nu sunt cunoscători în toate domeniile. Aş răsufla uşurată dacă cineva ar apărea într-o zi la televizor şi ar spune Domnilor, cu adevărat, aici, vă mărturisesc, NU ŞTIU şi nici nu doresc să-mi dau cu părerea. Ar fi un bun semn de autentic în spaţiul public; omul ar reveni atunci când chiar va şti şi va putea să ne spună ceva la care se pricepe în mod real, noi l-am aprecia şi ne-am aprecia apoi şi pe noi mai mult, pentru că am învăţa de la el. Puţin, dar bun.
În lipsa unor astfel de gesturi şi până la perpetuarea unui model de sinceritate în spaţiul public, autori precum Irvin D. Yalom ne sunt o revelaţie. Plânsul lui Nietzsche e o carte care merită citită din multe alte raţiuni, dar mai ales pentru că e scrisă de un om modest, căruia nici trecutul dureros, nici faima care i-a înconjurat biografia nu i-au confiscat puterea de a deveni mai bun, mai simplu, mai onest. Şi, în ciuda titlurilor cu care ni se înfăţişează, minciunile şi plânsul vă vor bucura cu adevărat.
