Dinescu şi Băsescu
Băsescu a refuzat să-l lase pe Dinescu să vorbească. Era mitingul său electoral şi, trebuie s-o spunem, era în dreptul său. Cu puţin înainte, un pedelist local cu spinarea gata curbată i-a curăţit pantalonii de noroi. De jur împrejur, pe scena portocalie, foiau primari cu priviri atente, de chelner, să nu cumva să le scape vreo dorinţă a oaspetelui.
Antonie Solomon, fostul primar PSD al Craiovei şi actualul ei primar PDL, a luat microfonul şi a spus că moşierul Dinescu se piteşte pe undeva prin adunare. Pe moşierul Dinescu l-a mâncat în cur – dacă-mi permiteţi – şi s-a suit pe scenă. S-a suit şi rău a făcut. Preşedintele, aţi observat, s-a ferit să-i dea mâna. Dinescu nu s-a fâstâcit. Şi-a montat zâmbetul de CPUN, care l-a făcut să supravieţuiască şi în atâtea învălmăşeli cu public şi a căutat să se apropie de microfon. Ca la un semn, infanteriştii partidului i-au barat drumul. Între el şi preşedinte a apărut o doamnă în portocaliu. Fostul miliţian Neţoiu pândea alert, cu ochii holbaţi, să-l placheze pe poet, la o adică. Iar preşedintele a făcut ceea ce deja ştiţi.
Dar preşedintele n-a făcut doar o simplă ştire pentru jurnalul de seară. A făcut un gest prostesc, îndreptat împotriva sa. S-a ciocnit cu un simbol. Nu cred c-o să i se tragă dintr-atâta lucru, dar o să-i cauzeze.
Aşa cum Băsescu zice că a scris versuri şi Dinescu poate zice că a candidat la preşedinţia României. A candidat în 1996, din partea Academiei Caţavencu. Putem spune aşadar, că cele două lucruri care îi unesc, sunt două glume.
În rest, totul îi deosebeşte. Îi deosebesc faptele lor în situaţii extreme, acele situaţii neelectorale, fără public, în care te confrunţi singur cu elanul şi cu laşităţile tale, cu riscul direct, curajul, conştiinţa şi caracterul.
Îi deosebeşte relaţia cu fosta Securitate, de pildă. Unul a fost urmărit şi arestat la domiciliu, celălalt a fost colaborator.
Îi deosebeşte relaţia personală cu semenii. Unul a dat interviuri în Liberation şi Europa liberă, periculoase pentru el şi familia lui, celălălt a dat, în Anvers, sau la Constanţa, la sosirea din voiaj, rapoarte periculoase pentru ceilalţi. Sau, cel puţin, ştim sigur că folositoare nu erau.
Îi deosebeşte relaţia cu patriotismul. Unul spunea, ca dovadă că-şi iubeşte ţara, că putea oricând să rămână peste hotare pe vremea lui Ceauşescu. Dar, fiind patriot, cum s-au schimbat lucrurile, cum s-a întors. Celălalt a făcut ceva pentru ca aceste lucruri să se schimbe.
Îi mai deosebesc multe, dar chiar dacă ar fi numai atât, sunt destule. Traian Băsescu ar fi trebuit să-şi dea seama – mai ales el – că a te ciocni cu încărcătura simbolică a lui Mircea Dinescu are ceva din ideea proastă de a lua tramvaiul în mers, din faţă.
Depozitul de înţelesuri şi popularitatea lui Dinescu au fost fireşte, subţiate în aceşti 20 de ani. S-au găsit destui să-l acuze şi să-l înjure. E ceea ce se întâmplă, dealtfel, când mulţimile uită repede ce datorează celor puţini şi, mai ales, uită că şi idolii, eroii sau martirii au nevoie să fie oameni, să ia salariu, să facă copii. Cu toate astea, Dinescu e unul din eroii momentului ’89, care cere, chiar şi din partea celor care atunci au stat în casă cu bucile strânse, respect.
