…drumul spre ayahuasca


    …pentru ca inteleptul a spus ca e bine sa te apropii incet de miezul placerilor:) Am plecat din Pevas la timp, ceea ce trebuia sa ne puna deja pe ganduri. Nu ne-a pus, poate pentru ca inca ne minunam de somnul pe care tocmai il vazusem. (Ajuns in State, aveam sa vad pe History Channel un documentar din seria Monster Quest, in care o armata de specialisti au cautat vreme de doua saptamani somni uriasi in Amazon – n-au gasit nici unul mai mare de  un metru si au concluzionat ca povestile indienilor despre somnii care pot manca un copil de doi-trei ani ar putea fi exagerari. Nu sunt, dupa cum puteti constata.)
    aya1
    Ne-am instalat hamacele (tot pe puntea superioara, unde nu risti sa-ti faca altul pisu-n cap), am luat o gura de coca si ne-am intins la povesti. Daca toate lucrurile mergeau bine, seara trebuia sa fim deja in Iquitos, in camera noastra de hotel, cu dus si toaleta. N-au mers. La una dintre opriri (va reamintesc ca vapoarele astea opresc pe principiul „ia-ma (sau lasa-ma) nene”, unde binevoieste clientul), capitanul a izbit prea tare vaporul de mal si elicea a avut ceva impotriva. Urmatoarele sase ore le-am petrecut uitandu-ne cum o armata de oameni mosmondeau ceva in apa pana la brau, in vreme ce o alta armata, muult mai numeroasa, ii seconda cu sfaturi de pe margine.
    aya2
    Evident, „chioscul” de pe vapor a fost luat cu asalt. In curand nu mai era nimic de cumparat: nici biscuiti, nici Inca Cola, nici dulciuri – iar despre bere nu se mai pune problema. Tot raul, insa, spre bine. Am avut ocazia de a admira in tihna ultimul apus de soare pe Amazon.
    aya3
    A meritat. Obisnuiti cu Ampyiacu si cu Raul Termitelor aproape ca uitasem cum e, de fapt, Amazonul. Iar cum la venire calatorisem mai mult noaptea, nici nu apucaseram sa ne dam bine seama. Acum aveam timp berechet, asa ca nu ne-a ramas altceva de facut decat sa admiram privelistea. E atat de maiestuous fluviul asta incat te simti ca intr-o catedrala. Ma intreb ce poate simti indianul care, intr-o canoe cat o nuca, aluneca pe mijlocul unei asemenea imensitati.
    aya4
    Si s-a facut noapte. Vaporul a luat-o, intr-un sfarsit, din loc. In hamacele din stanga noastra era un grup de tineri – douazeci-douazecisicinci de ani. Auzindu-ne vorbind in engleza cu Aukcoo, au intrat in vorba cu noi. Erau tineri israelieni, abia iesiti din armata (si fetele si baietii) care, inainte de intrarea la colegiu, isi oferisera o calatorie in America de Sud. Veneau tocmai din Brazilia si se aflau pe vapor de vreo doua saptamani. Pana acum nu pusesera piciorul in jungla. Statusera pe vapor si admirasera peisajul.
    Erau oameni rezistenti. Eu, unul, nu stiu daca as fi rezistat doua saptamani pe un vapor din asta. Jungla imi parea mult mai imbietoare decat vaporul. M-am uitat la fetele alea de douazeci de ani si m-am gandit la singura toaleta aflata pe puntea superioara. Mi s-a facut pielea de gaina. Din vorba in vorba, Aukcoo si-a mai gasit niste clienti. Nimic special. Oamenii vroiau doar sa puna piciorul in jungla, nimic mai mult. „Cu oamenii astia am eu noroc”, ne-a marturisit Aukcoo, intr-un acces de sinceritate. „Ii duc la doua ore de Iquitos, ii invart doua zile prin jungla, la o aruncatura de bat de sat, le arat o maimuta si doi delfini si i-am facut fericiti. Vor povesti toata viata aventura pe care au avut-o.”
    aya5
    De un lucru, macar, puteam fi siguri. Nu fusesem la aruncatura de bat de vreun sat, iar pana pe Comejen facuseram doua zile.
    aya61
    In cele din urma am adormit, cu matele ghioraind usurel. Nu mai mancaseram nimic de aproape 24 de ore. Ne-am trezit in zori, cu matele ghioraind ceva mai tare. Pe puntea din spatele vaporului, o maimutica legata cu sfoara chiraia de mama focului. Ti se rupea inima. Nimeni n-o baga in seama. Florin s-a uitat la ea si mi-a zis „asteia ii e foame si sete”. I-a turnat pe o farfurie niste suc ramas de cu seara. L-a lins cat ai bate din palme. Am fi cumparat-o – presupunand ca am fi gasit proprietarul – dar ce sa faci cu ea? Oficial, nu poti scoate animale din tara decat cu aprobari speciale. Nu ne ramanea decat sa speram ca va ajunge intr-un loc mai bun. Saraca.
    aya9
    Ne era si noua foame. Am mers la Aukcoo. Statea in hamac si canta la muzicutza. „Cat mai avem pana la Iquitos?” l-am intrebat. S-a oprit din cantat si a ras. „Credeam c-ati invatat cate ceva in saptamanile astea. Cand ajungem, ajungem.” In disperare de cauza, Florin si-a amintit de „pachetele de supravietuire” – o conserva de peste si un pachetel de biscuiti, inmanate solemn de catre Aukcoo la intrarea in jungla, „just in case”. Asta era „case”-ul. Le-am recuperat de la fundul rucsacelor. Biscuitii erau pulbere dar, turnati direct peste conserva si amestecati cu cutitul a iesit o pasta suficient de gustoasa. I-am fi dat si maimuticii, dar habar n-aveam daca pestele e bun pentru maimute, asa c-am renuntat.
    aya10
    Cateva ore mai tarziu, vaporul a oprit in dreptul unei localitati mai rasarite. Pana capitanul a facut manevrele de acostare, Aukcoo si-a tras bocancii in picioare. „Incalta-te”, mi-a spus. „Avem cinci minute pentru aprovizionare”. Atatea am si avut. Am coborat puntea ingusta pana la mal aproape in fuga, cu grija sa nu calc pe sireturile atarnand din bocanci: ma si imaginam plonjand in apa, spre amuzamentul sutelor de pasageri. Tot in goana, am urcat scarile pana la piata. Aukcoo s-a intors catre mine. „N-avem timp: mancare sau bere?”. Am ezitat o secunda. De-abia mancasem conserva de peste. „Bere”, am zis. Pana Aukcoo s-a tocmit cu o tanti mai grasuta care nu vroia in ruptul capului sa renunte la sticle, vaporul a fluierat de plecare. Am scos rapid zece soles din buzunar si i-am intins mamaiei. Nu se facea sa ramanem, fara bagaje, fara nimic, intr-un satuc pierdut pe malurile Amazonului. Mamaiei i s-a latit un zambet pe toata fata si ne-a intins sticlele. Facuse o afacere. „Te-ai lasat prea ieftin” mi-a suierat Aukcoo in vreme ce urcam in fuga podetul spre vapor, cu sticlele in mana, in aplauzele si huiduielile asistentei. Israelienii s-au uitat la noi ca la felul sapte. Era noua dimineata.
    aya7
    Vreo patru ore mai tarziu ajungeam la Iquitos. O motocicleta/risca ne-a dus pe toti trei pana in centru. Nu ne-am oprit la Geraldo. Aukcoo avea chef de „America”. Am oprit dupa colt, la un soi de TJ Friday. Oamenii se uitau la noi ca la urs. Murdari, nebaribieriti, cu rucsacii dupa noi, ne-am asezat la masa. Aukcoo si-a comandat o omleta. Noi, cate o cafea si o cola. Eram inapoi in civilizatie. Am savurat fiecare inghititura. Mi-am scos cutitul de la brau si i l-am inmanat lui Aukcoo conform promisunii. L-am inmanat cum am vazut in filme ca inmaneaza generalii sabia dupa ce pierd razboiul – cu amandoua mainile. S-a bucurat ca un copil. L-a fluturat deasupra capului si l-a aratat intregii asistente, pe urma a inceput sa cioparteasca cu el omleta. Audienat si-a varat nasul in farfurie cum la Cluj iti varai nasul in ciorba cand aprea Lulu. M-am bucurat de bucuria lui cum s-a bucurat Bucuroaia de bucuria lui Bucur cand Bucur s-a intors, bucuros, din Bucuresti:) Ne-am despartit cu promisiunea ca, pana a doua zi, Aukcoo avea sa ne gaseasca un vraci de nadejde care sa ne initieze in tainele ayahuascai – ultimul punct de bifat pe lista „to do”, pe care o aveam in minte.
    aya8
    Ajunsi la hotel, ne-am readaptat la civilizatie. Am dat drumul aerului conditionat, am facut dus, ne-am barbierit, am tras – cu incantare – apa la toaleta. Cand am iesit din nou in oras altfel calcam, altfel ne uitam la lume. Nu mai era „novici”. Pe strada – nu glumesc! – un tanar ne-a strigat ceva pe spaniola si ne-a aratat cu degetul bratele pe care se vedeau cele sapte arsuri. El a fost impresionat, noi ne-am simtit bine si ne-am umflat piepturile. Ne-am parcat la Geraldo unde ne-am recuperat pasapoartele. Nimic  nu se schimbase. Geraldo continua sa-si supravegheze angajatii si strada, sa plezneasca mustele si sa faca conversatii de complezenta cu clientii. Clientii – 99% straini – pareau si ei aceeasi. Erau aceeasi. Un american pe care-l cunoscusem la venire, stomatolog, a venit la noi sa ne intrebe unde disparusem pentru atata amar de vreme. Cand i-am spus pe unde-am fost a facut ochii cat cepele. „Pai eu de o luna imi strang curajul de a intrra in jungla”, ne-a marturisit. „Si inca n-am strans destul” – a adaugat, aratand cu zambetul pe buze, cocktailul cu umbreluta pe care-l tinea in mana. Ce puteam zice? oamenii nu-s la fel decat in fata lui Dumnezeu.
    aya11
    Ceea ce inainte ni se paruse culmea exotismului nu mai avea nici un haz. Aceeasi hippiota pe care o vazusem cu laptopul in brate la venire era si acum in acelasi loc, apasand furibunda pe taste (Gerald avea wireless). Scria,probabil, o carte despre experientele ei pe Amazon.  Era timpul sa schimbam decorul. Si, cum pana a doua zi, mai aveam suficient timp de ucis, ne-am hotarat ca ar trebui sa vedem Belen-ul pe dinlauntru. Pe dinafara, din barca, il vazusem la la venire. [Va reamintesc ca Belen e supra-numit, in cel mai ironic mod cu putinta, Venetia Americii de Sud – o suburbie, un bidonville mai mult sau mai putin pe ape.]
    aya12
    Zis si facut. Am luat un mototaxi caruia i-am dat doi soles si ne-am oprit in buricul Belen-ului. Era ca o piata din Manastur ceva mai pestrita si ceva mai agresiva, nimic ce nu mai vazusem la inceputul anilor ’90: tarabe peste tarabe, dughernite peste dughernite, caini, mancare, manele in varianta sud-americana, pesti intinsi la soare, spray-uri si hatie igienica, sapunuri si banane. Noi aici avem de toate, vorba alora de la Planeta Moldova. Singurul amanunt care lipsea – dar pe care l-am completat cu succes – erau … albii. Cat ne-am invartit pe acolo, vreo doua ore, n-am vazut picior de turist strain. Probabil erau cu totii pe terasa la Gerald.
    aya13
    Inca o data, lumea s-a uitat la noi ca la urs. Incepuse deja sa-mi pare rau ca-i oferisem cadou cutitul lui Aukcoo. Priviri hulpave se prelingeau peste noi de fiecare data cand scoteam aparatul de fotografiat sau camera video. Pe urma mi-am amintit de piata „mea”. Piata de la Flora, cu moldovenii ei cu tot. Si aia oameni, si astia oameni. Trebuia doar sa-i privesti in ochi. Dupa vreun ceas de preumblare pe alei din ce in ce mai dubioase am hotarat ca ne era destul. Ce era de vazut, vazusem. Mai aveam, insa, un pitic de mangaiat.  Vroiam sa beau o bere in Belem.
    aya14
    Florin m-a inteles. Ne-am oprit pe o „terasa”, aidoma celor din Piata  Flora – Manastur: aceleasi scaune de plastic, aceeasi caini vagabonzi pe sub mese. Aceasi tanti, usurel nadusita si usurel overweighted, de asta data, insa, in varianta indiana. Aceleasi pahare de mustar pe psot de halbe, sterse cu maneca, pe care le-am refuzat cat am putut de politicos.  Am baut din sticla. Lumea se uita la noi ca la urs. Era corect. Si noi ne uitam la ei tot asa.
    aya15
    Am plecat din Belem pe jos. Am facut aproape doua ore pana in mijlocul orasului – fara harta. Ne-am zgait la oameni si ne-am zgait la cladiri. Poti reface istoria Iquitos-ului din cladiri si-i poti prevedea viitorul din Internet-cafe-uri. Au si din astea. Dar au si TV-cafe-uri. In Belem televizorul e lucru mare, asa ca au dughene unde dai cativa lei si te uiti la televizor: umar langa umar, care la un meci de fotbal, care la o tenevola.
    aya18
    Cum se descurca (fara casti) pentru a auzi fiecare ce are de auzit nu ma-ntrebati ca nu stiu. Se descurca cum ne-am descurcat si noi pe vremea lui Ceausescu. Ce? Pe noi ne intreba cineva cum ne descurcam cu nechezolul? Au si cladiri in fata carora iti lasa gura apa. In epoca de aur a cauciucului natural, oamenii astia i-au comandat lui Eiffel (da, da, ala cu turnul din Paris facut la Resita). „Casa de fier” – una dintre cladirile concepute de Eiffel e chiar pe colt de birtul lui Gerald.
    aya16
    Pe masura ce ne apropiam, insa, de centru, imaginea incepea sa se schimbe. Dughenele cu de toate incepeau sa dispara – apraeau magazinele specializate, cu vitrine sclipitoare si manechine vii. Birturile incepeau dispareau si ele (in treacat fie spus, teoria mea – neinfirmata inca –  e ca „birt” vine de la „bistro”-ul francez care, la randu-i, vine de la „Bastro”-ul (cu „i” din ‘I”) rusesc – repede). Nici betivii nu mai erau ce fusesera cu doar cateva sute de metri mai inainte. In piata centrala un indian get beget facea bani frumosi de la gura-casca (noi y compris) pictand cu spray si arzand vopseaua. Altii vindeau baloane, acadele si tricouri. Redeveniseram turisti si nu se cadea sa mai zabovim. Am cumparat patru beri de la non-stopul „de la colt” (Hello, Romania!) si le-am baut in camera de hotel, depanand amintiri. Incercand, altfel spus, sa rostuim intamplarile. Iquitos e un oras frumos. Relaxat. Nu-ti da nimeni in cap pentru ca, dupa cum avea sa ne xplice un american, n-ai unde fugi. Singurele modalitati de iesire din Iquitos sunt avionul sau vaporul – ambele usor de controlat. Asa ca mai bine te abtii. Nu stiu daca din cauza asta sau altele, in Iquitos ne-am simtit bine. Ne-am simtit ca acasa. Ca la Cluj.
    aya171
    A doua zi, pe terasa la Geraldo – n-ai ce face, vrei nu vrei, la Geraldo ajungi – Aukcoo era intr-o forma de zile mari. Mi-a intins o lingura de coca si ne-a comunicat vestile:  mam’mare, „regina” neincoronata a ayahuascai din zina, murise. mai aveam doua posibilitati: un indian care incasa saizeci de soles per sedinta („e tanar, dar promite”, ne-a spus Aukcoo), sau un american care fusese invatacelul celui mai tare vraci din zona  („e gringo, da’ nu ia bani”).
    aya19
    Eram inca naivi, oricat ne dadeam noi de „jungle-men”. Am zis asa: mergem pentru inceput pe mana americanului. Cu asta ne putem intelege pre limba noastra si costa mai putin. Daca iese ceva, mergem pe urma la indian. Sfanhta naivitate! A „iesit” ceva, dar sa mai repet experienta a doua zi… Cat am stat la povesti pe terasa la Gerald a aparut si samanul. Avea propriul mototaxi si un dinte (incisivul superior) lipsa. Aukco ne-a facut prezentarile. „A currandero”, a zis. „A gringo-currandero”, am adaugat eu, de tampit ce sunt si nu ma pot abtine. Omul a ras si mi-a strans mana. Seara avea sa-mi stranga cu multe altele. (Va urma.)
    aya21
    aya22
    aya23
     
     
    aya24
    aya261
    aya27

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here