Gabriel Andreescu explică de ce n-a plecat de la "Ziua". Şi un PS despre Cezar Ivănescu
Am primit o scrisoare deschisă din partea lui Gabriel Andreescu. Deoarece nu venea de pe adresa lui de mail, era cît pe-aci s-o şterg, ca să nu mă pricopsesc cu vreun virus de primăvară. Scrisoarea cuprinde o rememorare a colaborării sale la „Ziua” şi o justificare faţă de reproşurile celor îl întrebau în ultimul an, în scris sau oral, de ce nu renunţă la colaborarea cu acest ziar. La sfîrşitul acestei postări reproduc scrisoarea lui Gabriel Andreescu. De multe ori n-am fost de acord cu ceea ce scria Gabriel Andreescu la „Ziua”. Dar despre încetarea colaborării cu el şi cu Ion Bogdan Lefter ziarul a dat un comunicat la pachet în care mai erau menţionate nume ca acad Bălăceanu-Stolnici, Ion Spânu etc. Or una e să renunţi la mentorul Laurenţiu-Stolnici sau la Ion Spânu şi cu totul altceva să te desparţi de Andreescu ori de Bogdan Lefter. Că decizia o fi fost luată la pachet, asta e una. Anunţul pentru presă ar fi trebuit să despartă apele.
PS Pentru cei care mă acuză de dezinformare în privinţa poetului Cezar Ivănescu repet cît se poate de serios: Colegiul CNSAS a ajuns la concluzia, existentă într-un proces verbal, că poetul a făcut poliţie politică. Adică a avut angajament cu Securitatea şi a turnat în contul acestui angajament.
Şi acum scrisoarea promisă:
Gabriel Andreescu
Editorialist la Ziua
Am încetat colaborarea la cotidianul Ziua, la cererea noii conduceri, începând cu 1 februarie 2008. Deja, de cel puţin un an (de zile), prieteni, cunoştinţe, persoane cu care mă intersectam din întâmplare îmi repetaseră întrebarea: cum de accept eu să colaborez la acest ziar?
Prima idee a reproşurilor era „compromiterea”. Ziua a devenit locul de manifestare a unui jurnalism grobian şi eronat ideologic. Cum mă pot simţi bine semnând pe paginile lui? Scriind alături de Victor Roncea şi de Dan Ciachir? Sub titlul „Onoarea sau casieria”, un scriitor îndrepta degetul spre editorialiştii de la Ziua declarând, aproape gâlgâind de satisfacţie: sunt maculaţi!
Alte critici la adresa colaborării mele şi a altor „personalităţi onorabile” cu Ziua invocau motive de ordin public. Cineva atrăgea atenţia că „marile răsturnări şi confuzii în istoria societăţilor moderne s-au întâmplat atunci când s-au creat alianţe nenaturale între discursuri publice marginale, exclusiviste şi discursuri publice democratice”. Autoarea condamna alăturarea cu spirite anacronice, antioccidentale întrucât, prin aceasta, ultimii se legitimează.
Am început să scriu la Ziua din primăvara anului 2004. Invitaţia îmi fusese făcută de Sorin Roşca Stănescu după o conferinţă, iar peste câteva luni am revenit eu ca să perfectăm colaborarea. Îl cunoşteam pe Roşca Stănescu de la începutul anului 1990, eu fiind prieten cu Petre Mihai Băcanu, el lucrând direct cu fostul director de la România liberă. În spiritul acelor vremuri, Roşca Stănescu practica un jurnalism militant. Cele două pericole politice care păreau să-l obsedeze pe el erau aceleaşi care mă obsedau şi pe mine: forţele reprezentate de Ion Iliescu şi, celălalt capăt al binomului, gruparea ce-l alesese ca vârf de aisberg pe Vadim Tudor.
Am început colaborarea având în minte această solidaritate politică implicită cu directorul ziarului şi în plus, o identitate jurnalistică – a Ziua – foarte depărtată de cea de astăzi. Obişnuit să mă ocup de teme incomode, am intrat, de la început, într-o vădită divergenţă cu tonul general al ziarului. Faptul nu a pus în discuţie principiul indispensabil al asocierii mele: independenţa. Îmi amintesc că o singură dată a trebuit să trimit în altă parte un text pregătit pentru Ziua. Scrisesem un editorial „aspru” privind nefericita şi ilegala idee de a publica un anunţ de recompensă pentru prinderea lui Gregorian Bivolaru. Editorialul a fost refuzat. Am mers atunci la Roşca Stănescu pentru a cere o explicaţie. Mi-a zis că anunţul fusese retras şi, acum, nu i se pare firesc să fie pus sub acuzare chiar în paginile ziarului pe care-l conducea. Am acceptat. Era o situaţie pe care o puteam trata, la rândul meu, cu simţ al măsurii.
Apoi, Ziua şi-a deteriorat jurnalismul lună de la lună. Ce s-a întâmplat în paginile cotidianului în ultimii 10-15 luni m-a obligat să intru într-un fel de opoziţie, din interior, cu ziarul. Campaniile, fie că era vorba despre deriva ortodoxistă, fie despre atacurile cu ţinte personalizate – de la Renate Weber şi Smaranda Enache până la Mihnea Berindei şi Gabriel Liiceanu -, m-au obligat să scriu explicit împotriva mizeriilor din ziarul „meu”. Iar editorialele apăreau săptămână de săptămână. Roşca Stănescu îmi reconfirma, în acest fel, libertatea totală a exprimării. De altfel, au fost şi alte gesturi ale lui care au contat. El mi-a deschis paginile ziarului pentru lungul jurnal „Ani, oameni, disidenţă”. La sfârşitului anului 2007, am avut o discuţie cu Roşca Stănescu privind campania – incultă şi aventuroasă, după opinia mea – dusă de Ziua în chestiunea independenţei Kosovo. Mi-a oferit posibilitatea să scriu un serial pe această chestiune. Acesta avea să ocupe, timp de 5 zile, câte o jumătate de pagină a publicaţiei. Acum, post factum, e momentul să spun că atitudinea lui, în ce mă priveşte, a fost impecabilă. Pentru ea nu pot decât să-i mulţumesc.
Evoluţiile publicistice, pe de altă parte, nu făceau decât să sublinieze chestiunea mai veche: de ce mă asociez cu numele acestei publicaţii? Desigur că întrebarea mi-o pusesem şi eu. Desigur că reproşurile – sau ironiile – în acest sens ale unor persoane care pentru mine contau nu m-au lăsat indiferent. Au fost zile în care mi-am pus problema divorţului faţă de publicaţie în modul cel mai serios. Şi tocmai pentru că m-am gândit atent, m-am revoltat împotriva ipocriziei argumentelor. De unde această idee, că m-aş compromite scriind într-un ziar în care apar şi textele mlăştinoase ale lui George Damian? Demnitatea cuiva nu e atinsă de faptul că respiră în aceeaşi cameră cu persoane nedemne. E absolut contra bunului simţ să se susţină că atunci când îl apăr – de exemplu – pe Mihnea Berindei de calomniile lui Victor Roncea, în acelaşi ziar, eu îl legitimez, de fapt, pe ultimul. Oare făcându-şi meseria, procurorul legitimează hoţii? Care e consistenţa ideii că aş susţine prin semnătura mea ideologiile din Ziua? Presa – chiar privată – este un serviciu public. Un discurs fascist sau securist nu e legitimat printr-un discurs anti-fascist sau anti-securist întrucât ultimul s-ar afla pe partea cealaltă a paginii. Sunt şi cazuri când se transmite capitalul personal: atunci când aderi la un partid. Într-adevăr, unii oameni vor vota un candidat întrucât îl văd alături de tine. Ţi-ai luat carnetul, ce se face mai departe cu adeziunea ta îţi scapă. Or, eu nu am fost niciodată membru unui partid tocmai pentru a nu susţine politici cu care nu mă pot identifica. În sfârşit, e aiurea să identifici Ziua cu publicaţii afiliate precum Tricolorul, România Mare etc.
Dar mai ales, ceea ce mi s-a părut şocant în împunsăturile de floretă ale criticilor a fost teribila personalizare a motivaţiei scrierii într-un ziar. Argumentele lor par să vadă în actul publicistic un fel de broderie în jurul onoarei personale. Or, eu nu scriu ca să trec nişte examene. Scriu ca să atrag atenţia asupra a ceea ce se întâmplă în lume: oribila represiune împotriva Falun Gong în China, situaţia din Cuba, comemorarea genocidelor – armenilor ori evreilor -, dezastruoasa îndoctrinare a copiilor prin învăţământul religios din şcoli, vânarea obsesivă a MISA, delicata evaluare a arhivelor Securităţii. Dezbat cu cititorii echitatea în înţelegerea dramelor trecutului, tratarea cultă a interesului public, ipocrita abordare a prostituţiei, moştenirea comunistă, calitatea rapoartelor, tema persoanelor şi grupurilor cu istorie şi prezent fragile, oportunismul şi lipsa de curaj în viaţa culturală şi, evident, pericolul teocratic, cruzimea faţă de animale, gafele înseriate de politică externă care pot afecta şi ţara, şi pe alţii, pe termen lung. În sfârşit, tot ce e legat de libertate.
Cum să renunţi să scrii despre adevărurile care contează şi pentru oamenii care aşteaptă? Cererile de a părăsi Ziua erau cu atât mai puţin rezonabile, cu cât cei în cauză ştiau contextul: severa limitare a posibilităţii de exprimare. Presiunea patronilor şi înregimentarea ziariştilor au atins astăzi o cotă critică. Respectul pentru dreptul la cuvânt, fair play-ul şi devotamentul faţă de regulile de joc aproape au dispărut. Grupurile intelectuale care le mai invocă considerându-se, pe sine, un model, le trădează la rândul lor. Şi atunci? Atunci am scris despre libertate şi nedreptate în pagina pusă la dispoziţie de Ziua.
