Glorious Basterds


    Dap, i-am zis Glorious pentru că m-a lovit în plex. În sensul bun. Nu e vorba de duritate (care, apropo, nu prea e, să fim serioşi, Tarantino poate mai mult), ci de jocul cu mesaje periculoase. Joc pe bune şi periculos pe bune. Cam cum e arta adevărată, plină de riscuri.
    Tarantino films have a way of growing on you.„, spune, printre laude la Inglorious, Roger Ebert. Şi descrie foarte corect o senzaţie. Am văzut filmul sîmbătă seara, la mall, într-un public amestecat, snobi, cocalari, era unu’ la două scaune ca mine care rîdea mai sinistru decit nazistul Landa – eu îl bănuiesc că încerca să ascundă că nu înţelege poantele sau, pur şi simplu, subtitrările… (Mă rog, mi s-a părut pînă la urmă foarte tare că Tarantino – sau poate Pitt – a adunat atîta lume pestriţă în sală). Nu am putut spune imediat cum a fost filmul – nu m-a lăsat să mă gîndesc prea mult la el cît timp l-am privit. Eram prea prins în matrice, trimiteri, clişee recondiţionate etc.
    Mi-au plăcut observaţiile lui Mendelsohn din Newsweek (tnx, teo). Da, Tarantino ia cîte o obsesie popculturală, arte marţiale de exemplu, şi o rescrie, o întoarce cu susul în jos. Mendelsohn îi reproşează că în acest caz ia popcultura cu „filme despre evrei şi nazişti” şi o ia complet pe arături periculoase. Nu e corect reproşul. Tarantino chiar retranscire tot în limbaj codat. Cum să transmiţi deraierea lui Hitler mai bine? Dînd imagini nonstop la Discovery care-l înfierează dar care, de fapt, îl popularizează nonstop? Sau ridiculizîndu-l dement în linia Chaplin? Nu ştiu, dar cred că e o întrebare fără răspuns tranşant.
    Scena şoc a fost, pentru mine, filmul din film. Acel nazi-Rambo – care omoară un batalion întreg şi care scrijeleşte o svastică cu cuţitul – loveşte violent în propaganda de orice fel. Mai violent decît înţelegerea americani-nazist de la final. Teoria cu partea bună care se răzbună pe nazişti prin Hollywood e doar paranoid-amuzantă. Trimiterile la un anumit gen de propagandă americană de război rece mi s-au părut transparente.
    Filmul e şocant etic – în fond, răul învinge, nazistul Landa (cum poa’ să joace Cristoph Waltz!) se înţelege cu americanii. Iar svastica crestată pe frunte e o glumă tristă. Bastarzii au rămas fără glorie. Răul cel mare, Hitler, e omorît, dar el e paiaţa în film. Vînătorul de evrei avea să se stabilească în America şi să trăiască bine mersi… Este probabil cel mai subtil mod de a spune că nu e nimic uitat, că răul a învins cumva atunci. De aceea, mi se pare că tipul din Newsweek n-a pris ideea pînă la capăt.
    Scuzaţi poezia. În altă ordine de idei, aţi văzut cum dădea ăla cu bîta!?:)
    P.S. Am văzut că lumea se tot întreabă de ce se scrie „Basterds”. Răspuns: ăsta e viitorul google – scrii un cuvînt greşit şi ai mai multe şanse să apari doar tu, în cazul nostru Tarantino, la o simplă căutare.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here