Halloween II, un motiv bun sǎ staţi departe de Michael Myers
Acum doi ani, Rob Zombie l-a readus pe Michael Myers pe ecrane, unul din cele mai feroce şi mai voaioristice personaje din filmele subgenului mad slasher. Saga psihopatului fǎrǎ expresie – începutǎ de John Carpenter în 1978 –, care mǎcelǎreşte cu sǎlbǎticie tineri petrecǎreţi într-o suburbie din Midwest-ul american, cǎpǎta în mǎinile lui Rob Zombie contur social şi, îndrǎznesc sǎ spun, justificare psihanaliticǎ. Dar, ca şi în cazul lui Hannibal Lecter, despicarea firului în patru şi inventarea unor evenimente precedente filmului original au darul de a demistifica şi de a face din douǎ personaje legendare simple figuri marketizate.
În noul Halloween II, Zombie reia propriul sǎu sequel şi-l combinǎ cu cel din 1981, regizat de Rick Rosenthal şi scris de Carpenter. Filmul începe tot cu Michael Myers la vârsta de 10 ani şi continuǎ cu Laurie Strode (Scout Taylor-Compton), victima scǎpatǎ printre urechile acului, care se zbate între viaţǎ şi moarte în sala de operaţii a spitalului. Dacǎ aţi vǎzut penultimul Halloween, probabil vǎ amintiţi cǎ Michael Myers a fost ucis la final chiar de Laurie (sora lui mai micǎ), iar cadavrul a fost preluat de paramedici. Sper cǎ n-o sǎ vǎ stric surpriza, dar Myers n-a murit, iar acesta e doar unul din clişee previzibile care vor urma.
La fel de lent şi cu acelaşi cuţit supradimensionat, dar eminamente domestic, Myers îşi reia mǎcelul gratuit cu bestialitate şi violenţǎ graficǎ explicitǎ. Zombie se întrece pe sine la singurul capitol în care exceleazǎ, scenele gore, şi preferǎ sǎ înlocuiascǎ oamenii decenţi din anostul Hadonfield cu ţǎrǎnoi şi stripteoze neataşante, simple victime întâmplǎtoare. Nu avem cum sǎ empatizǎm cu ele, aşa cǎ tranşarea lor are acelaşi efect cu pierderile de vieţi din jocurile video.
Dǎm piept şi cu imaginile parodice de basm în care Myers îşi revede mama (Sheri Moon Zombie), alǎturi de un cal alb şi spunand banalitǎţi cu o figurǎ inexpresivǎ. Incapabil de suspans, Zombie succede evenimentele previzibil şi le priveazǎ de tensiunea necesarǎ unui mad slasher movie de calitate. În schimb, compenseazǎ cu pereţi stropiţi de sânge, urlete înfiorǎtoare şi mormǎieli sinister ieşite de sub masca jerpelitǎ. Câţiva actori primesc notǎ de trecere, însǎ replicile lor fac abuz de cuvantul fuck, ca şi cum aşa le-ar putea da profunzime şi sens.
Ne reîntǎlnim şi cu doctorul Loomis (Malcolm McDowell), cel care s-a luptat din rǎsputeri sǎ-l vindece pe Michel pânǎ când şi-a dat seama cǎ nu mai e nimic de fǎcut. Loomis a scris o carte despre cel mai notoriu pacient al sǎu şi încearcǎ sǎ facǎ din ea un bestseller. Numai cǎ singurul lucru pe care-l reuşte este sǎ se transforme dintr-un psihiatru profesionist într-un şnapan pus pe cǎpǎtuialǎ, permanent ironizat de ziarişti. Prezenţa lui este la fel de inutilǎ şi forţatǎ, ca de altfel întregul film.
Nu vreau şi nu pot sǎ vǎ opresc sǎ daţi pe la cinema, însǎ dacǎ totuşi o veţi face, mǎcar de dragul zilei de 31 octombrie, aşteptaţi-vǎ la un Halloween II brutal, nesubstanţial şi, totodatǎ, pasabil.
