Harta mirosurilor Bucureştiului
Românca Mădălina Diaconu conduce un grup de cercetători austrieci care fac harta mirosurilor Vienei. Ideea pare o excentricitate, fiindcă e de presupus că vienezii ştiu cum le miroase oraşul. Scopul proiectului nu e simpla alcătuire a hărţii. După finalizarea ei ar urma ca în zonele cu mirosuri neplăcute să se facă intervenţii edilitare pentru eliminarea lor şi pentru implantarea unor surse de miros agreabil în loc. Am aflat despre acest proiect dintr-un articol al colegului meu Victor Popescu care a discutat cu dna Diaconu şi despre eventualitatea unui proiect asemănător pentru Bucureşti. Nu ştiu dacă viitorul primar al Bucureştiului ar finanţa o asemenea hartă. Deocamdată vă propun o hartă cu mirosurile dominante ale cîtorva zone ale Capitalei şi vă propun să completaţi zonele albe potrivit propriilor dvs observaţii.
Zona centrală a Bucureştiului miroase a gaze de eşapament şi a praf. Ici, colo cîte o insuliţă de kebab, ori de mirodenii, acestea din urmă ies din bucătăriile restaurantelor ale căror răsuflători dau în stradă. Pe Lipscani te loveşte şi un iz de mucegai al zidurilor pe care grătarele cîrciumilor nu izbutesc să-l acopere. În anumite zile, pe lîngă spitalul Colţea te ajunge un copleşitor miros de mîncare la cazan care bate reclama olfactivă a patiseriilor şi a restaurantelor mici din jur. Vara cînd vîntul doar adie, şi aici simţi răsuflarea igrasioasă a pivniţelor şi parfumul trist al vechilor case. Puţin mai încolo, pe Hristo Botev, unde cu ani în urmă mirosul de cafea prăjită care ieşea dintr-o băcănie învăluia cartierului, te întîmpină, azi la o intersecţie un damf de peşte care le face să pălească pe femeile însărcinate, în timp ce anumiţi bărbaţi între două vîrste îl adulmecă pofticios.
În Primăverii, cartier rezidenţial, nu ştiu cum o fi noaptea, dar ziua mă întîlnesc un miros stătut de vechituri şi de excremente de cîine pe care, dimineaţa, îl acoperă uneori aburul care vine de pe Herăstrău.
Cotrocenii asediaţi de maşini, duhnesc a autobază, în ciuda Grădinii Botanice şi a copacilor din curtea Palatului Prezidenţial. Pe străduţe te mai înşeală cîte o curte cu iasomie sau cu vreun oţetar – lemn cîinesc – care te duc de nas cîţiva paşi.
Dacă urci din Cotroceni în Drumul Taberei, dimineaţa, în zori, te primeşte un miros de verdeaţă, dar şi cel de pămînt săpat din spatele uriaşei împrejmuri în care se afla înainte o uriaşă uzină de motoare electrice şi de pompe şi unde se va face un mall. Apoi mirosurile se amestecă şi mai mult. La Orizont – fornetti şi kebab. O ciorbă de burtă matinală, de la un restaurant aflat puţin mai încolo de Favorit, şi, dincolo de Drumul Taberei 34, pe măsură ce te apropii de piaţa Moghioroş simţi butoaiele de varză parcate acolo, ca şi pe cel de verdeţuri putrede aruncate la gunoi. Dacă la Moghioroş o iei pe linia lui 41, cînd intri în Militari te primeşte o trîmbă de praf, dacă nu plouă. Iar dacă plouă, un miros de praf şi de cîine ud, ca pe uliţele satelor amărîte de cîmpie. Apoi, pe drumul autostrăzii spre Piteşti, dacă mergi pe jos, pe stînga mai o pizzerie, mai o prăvălioară cu clătite, mai un restaurant, iar pe dreapta pieţele şi gheretele adiacente cu mirosurile lor de bazar în decrepitudine. Observaţiile mele olfactive se opresc aici, fiindcă acestea sînt zonele din Bucureşti pe care le frecventez. Vă aştept să completaţi această hartă provizorie a mirosurilor Capitalei. (O variantă a acestui text urmează să apară în rubrica mea din „România literară”)
