Ieşim puţin din clişeu? Ăsta cu electoralele, de exemplu
Nu mai suport oficial, din această săptămînă explicaţia ” păi e campanie electorală, ce să le ceri?”. Intră un politician în biserică, e electoral, vorbeşte despre criză, şi asta e electoral.
Normal că e adevărat. e atît de adevărat încît a devenit clişeu, adică o frază pe care ar fi bine să o repeţi cu imaginaţie. Cînd mai văd un analist al lui peşte cum spune pătruns de importanţă „aideţi domle, e campanie electorală”, înnebunesc.
Cum ieşim din clişeul „e campanie”? Luăm un exemplu: biserica şi politicienii care s-au dus să pupe mîini de mitropoliţi. Ce avem aici în afară de blestemata de campanie electorală? Păi avem un semn al castelor separate de propriul public. Acolo are loc o întîlnire între două grupuri de influenţă şi putere, ambele cu grave pierderi în rîndul electoratului şi enoriaşilor.
Dacă politicienii ar avea un contact real cu acele procente pe care le arată alegerile, n-ar avea nevoie de biserică. Dacă biserica ar avea un contact real cu enoriaşii, n-ar avea nevoie de politicieni atît de tare, ar lua bani de la credincioşi. Sunt două forme de putere fără contact cu masele, sînt caste care fac schimb de capital lăsîndu-i afară pe cei pe care pretind că-i reprezintă.
E ceva mai mult cred decît „campanie electorală, dom’le”.
Un articol bun despre criză
Am citit un articol interesant al lui Suciu, unul dintre cei mai buni în zona economică.
Dacă este însă să ne uităm şi în lista celorlalte măsuri care se tot discută zilele acestea, mergem cu riscul mai departe, pentru că toate presupun un rol al statului în creştere. Criza românească însă nu este una a statului prea slab, nici a statului prea puternic, dar cu siguranţă a statului prea mare.
Aş merge – doar mă lasă „imaginaţia ideologică”, haha – mult mai departe şi aş spune clar: dacă tot vreţi capitalism, măcar nu-l faceţi numai cu statul – tot ce înseamnă succes e legat de stat.
