Împreună
Un pas în spate, o minimă detaşare faţă de încordarea electorală din aceste zile, reprezintă un exerciţiu util pentru a înţelege ce se întîmplă astăzi în România. Ne ameţeşte promisiunea unei victorii a binelui asupra răului? Categoric! Toţi candidaţii pentru mandatul de şef al statului luptă cu balauri: Traian Băsescu vrea să zdrobească hidra parlamentară, Mircea Geoană şi Crin Antonescu promit o victorie a democraţiei în faţa autoritarismului, Sorin Oprescu a îmbrăţişat teza confruntării cu sistemul ticăloşit.
La nivel simbolic, toţi cei menţionaţi joacă într-un film de acţiune, sînt eroii unor scene cvasi-finale, de care depinde soarta unei naţiuni. Aşa să fie oare? Aici e miza zilelor şi anilor care vin după 6 decembrie?
Permiteţi-mi să am rezerve serioase. România e, înainte de toate, o ţară prost croită. Pornind de la împărţirea ei administrativă în zeci de judeţe reprezentînd tot atîtea feude cu administrare diferită în funcţie de putirinţa baronilor locali, continuînd cu felul haotic al distribuirii resurselor în funcţie de simpatii sau relaţii, fără un algoritm clar, în stare să ne scutească de discuţii interminabile despre cine şi cîte felii merită din tortul produsului intern brut, ori sfîrşind această scurtă enumerare cu lipsa unor fişe de post pentru fiecare dintre instituţiile deţinătoare ale puterii administrative, tragem concluzia tristă a existenţei unui stat diform şi, mai ales, încropit. Trăim într-o confuzie, nu într-o ţară. Prin urmare, mai mult ca oricînd, în aceste alegeri ar trebui să stăm departe de iluzia personajelor providenţiale. Nu cîştigătorul acestor alegeri e important, miza o reprezintă maturizarea noastră, ca naţie.
Ce-am făcut în ultimele două decenii, aceasta-i întrebarea. Probabil că multora dintre noi nu ne place cum arată astăzi România. Am scris împreună, strîmb şi grăbit, istoria tristă a două decenii de existenţă egoistă. Ne-a plăcut să ne detaşăm de existenţa în comun, ne-a prins izolarea specifică anilor capitalismului sălbatic şi, cu aceeaşi viteză cu care am fugit din blocurile comuniste spre cartierele rezidenţiale în căutarea unei mult dorite intimităţi, am fugit şi de proiectele comune. În fapt, fiecare şi-a construit România lui, mai bună sau mai puţin bună, după mintea şi norocul pe care le-a avut. Nu ne-a învăţat nimeni că puteam fi altfel şi, probabil, orice gest încărcat de altruism s-ar fi văzut, cel puţin, bizar în lumea românească de după 1989. A fi împreună n-a existat ca proiect decît pentru cîştiguri materiale sau victorii politice. O strîngere de rînduri necesară oricărui efort de îndreptare părea să fie inutilă cîtă vreme exista libertatea de a-ţi decide singur soarta. La ce bun celălalt, cîtă vreme capitalismul venit după comunism preda, la orice colţ de stradă, lecţii despre individ şi capacitatea lui de a răzbate prin forţe proprii?
Azi, cu o doză mare de regret şi tristeţe, privind dintr-un colţ spre societatea românească a zilelor noastre şi izolîndu-ne măcar preţ de cîteva ceasuri de tumultul electoral, am putea trage concluzii folositoare pentru perioada post-alegeri. Prea puţine depind de cine va fi viitorul preşedinte. O ţară prost croită nu se repară cu indicaţii de la Cotroceni. Nu Obama salvează SUA de recesiune economică. Istoria progresului unor naţiuni e scrisă de efortul naţiunilor înseşi. Un efort comun care corectează din mers greşelile perioadelor precedente. Cu Traian Băsescu la conducerea ţării, cu Mircea Geoană sau cu Crin Antonescu la Cotroceni, nu se semnează, instantaneu, un certificat de garanţie a prosperităţii pentru România. Redefinirea noastră ca naţie matură, vindecată de egoism şi dispusă a-şi asuma perspectiva unui efort comun, reprezintă miza reală a acestor alegeri. Iar un prim test e legat de participarea la vot.
În cîteva săptămîni tragem concluzii despre adevărata vîrstă a României: sper să se fi înşelat toţi cei care astăzi ne văd prea mici pentru un război atît de mare.
