”Între 1960 și 1980, Ceaușescu a manevrat abil între Est și Vest. Occidentul îl privea cu admirație pe comunistul român”
La 26 ianuarie 1918, se năștea Nicolae Ceaușescu, personalitatea istorică a românilor care, probabil, (și) în prezent se bucură de cea mai mare faimă în afara granițelor țării. Desigur, afirmația poate fi valabilă dacă scoatem din discuție mediile intelectuale (intelectualitatea umanistă) și academice.
Motivele acestei stări de lucruri pot fi diverse. Unul dintre ele ar putea fi politica externă abilă, cu puternice ecouri, a secretarului general al P.C.R (din 1965), devenit deopotrivă și președinte al R.S.R. (din 1974).
De la finele anilor 1960 și până la începutul anilor 1980, conducătorul României a manevrat cu abilitate între Est și Vest, menținându-se într-o poziție pe care aș îndrăzni să o numesc de cvasinealiniere. Nu o nealiniere identică ori măcar similară celei adoptate de către Iugoslavia lui Iosip Broz Tito.
Liderul comunist român s-a străduit să păstreze relații amiabile și chiar de cooperare cu pincipalele state occidentale, iar concomitent s-a distanțat tot mai mult de Kremlin. Semnalul și startul timid al autonomiei față de Uniunea Sovietică a fost dat de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, prin Declarația din aprilie 1964 a Partidului Muncitoresc Român.
Dar, Ceaușescu a fost cel care a continuat și a amplificat considerabil poziția autonomistă. Aș prefera sintagma autonomie sporită, nu pe cea de independență în raport cu U.R.S.S.
România socialistă nu își permitea să recurgă la o politică independendentă pe plan extern, deoarece făcea parte din blocul estic și, mai mult, era membră a Pactul de la Varșovia, brațul înarmat al respectivului bloc.
Organizația Tratatului de la Varșovia s-a constituit, de facto, într-o miliție internă a lagărului comunist.
Deși a fost înființată pentru a balansa puterea N.A.T.O., Pactul de la Varșovia s-a evidențiat prin reprimarea sângeroasă a revoluției din Ungaria (1956) și înnăbușirea brutală, în 1968, a experimentului reformator cehoslovac, cunoscut ca primăvara de la Praga.
Ceaușescu a profitat din plin de pe urma invaziei armatelor Pactului de la Varșovia pentru a-și consolida popularitatea (implicit și autoritatea), atât în țară, în ochii concetățenilor, cât și pe plan internațional. Istoriografia a calificat momentul 1968 drept punctul culminant al popularității, apoteoza lui.
Ceaușescu nu doar că nu a trimis trupe care să participe la invadarea statului cehoslovac.
El a condamnat public intervenția în forță, afirmând dreptul fiecărei națiuni de a alege singură drumul de construire a socialismului și denunțând intervenția în afacerile interne ale unui stat suveran.
În fapt, principiul noningerinței în treburile unui stat reprezintă condiția sine-qua-non, corolarul suveranității sale.
Numeroși intelectuali, printre care romancierul Paul Goma, s-au înscris atunci în P.C.R. Occidentul îl privea cu uimire și admirație pe comunistul român, bucurându-se că ar putea să îl folosească pentru a crea o breșă în unitatea monolitică a blocului sovietic.
În politica externă și, îndeosebi în relația cu Uniunea Sovietică, Nicolae Ceaușescu s-a dovedit consecvent, urmând mereu aceeași linie.
Atitudinea de frondă a liderului comunist a fost facilitată (și) de faptul că sovieticii erau lipsiți după 1958 (momentul evacuării teritoriului României de către Armata roșie) de o pârghie de presiune și de control. Antisovietismul trebuia totuși circumscris unor limite.
Însă, începând cu a doua jumătate a anilor 1980, imaginea internațională a “regimului” Nicolae Ceaușescu se eroda tot mai accentuat. Unele dintre cauze sunt identificabile chiar în anii 1970.
Prevederile coșului al III-lea al Actului Final de la Helsinki (1975), referitoare la respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, defecțiunea lui Ion-Mihai Pacepa, șeful adjunct al D.I.E. (1978) au contribuit, la rândul lor, la subminarea poziției lui Nicolae Ceaușecu pe plan extern.
Lovitura de grație pentru regimul de la București a avut loc în urma preluării funcției de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice de către Mihail Sergheevici Gorbaciov.
Spre deosebire de conducătorul român, care era un retrograd, ostil reformelor, noul lider de la Kremlin a desfășurat o politică de reforme (prestroika și glasnost) menită să “primenească” regimul comunist.
După 1985, pe fondul ameliorării raporturilor dintre Moscova și Washington, antisovietismul manifestat constant de către Ceaușescu devenea desuet.
În ceea ce privește politica internă a lui Nicolae Ceaușescu, sesizăm mai degrabă elemente de discontinuitate, o trecere de la o relativă destindere și relaxare (de scurtă durată, ce e drept) către un neostalinism dur.
Al doilea motiv al perpetuării celebrității dictatorului român peste hotare (chiar și în prezent) rezidă în edificarea unui regim draconic, despotic, de tip neostalinist, la sfârșitul anilor 1970 și, cu deosebire, în anii 1980.
La data colapsului, 22 decembrie 1989, Ceaușescu rămăsese ultimul stalinist al Europei. Rădăcinile renunțării la politica de relativ dezgheț ideologic și timidă liberalizare, din a doua jumătate a anilor 1960, se regăsesc în faimoasele Teze din 6 iulie 1971.
Tezele au fost emise în urma „turneului” asiatic (China, Coreea de Nord, Vietnam, Mongolia), întreprins în iunie de către secretarul general al P.C.R. Ele au generat atât resurecția, cât și revenirea în forță a ideologiei în societatea românească.
Echivalând cu o veritabilă „minirevoluție culturală”, de inspirație maoistă, Tezele din iulie au reafirmat omniprezența și omnipotența ideologiei și a propagandei, precum și rolul conducător și determinant al Partidului Comunist Român în toate compartimentele culturii, educației și artei.
Era vizată crearea “omului nou”, în fapt a unui individ abulic, complet obedient, conformist până la anihilarea completă a personalității, incapabil să emită judecăți critice sau să conteste ceva.
Cele expuse în iulie 1971 vor sta, în bună măsură, la temelia consolidării regimului neostalinist din anii 1980. „Tezele” reprezintă un „turning point” al epocii ceaușiste, în particular și al regimului comunist din România, în general.
Condamnând orice comportament burghez și cosmopolitismul, tezele lui Ceaușescu constituie cumva o întoarcere la principiile realismului socialist. Însă, ele vor reprezenta și sursa esențială a curentului protocronist, ale cărui reflexe se fac resimțite încă și în postcomunism (estompate, în unele medii, pe fondul emergenței dacopatiei).
Tezele din iulie erau menite să amelioreze activitatea membrilor de partid și a tuturor cetățenilor (« oamenii muncii»), în spirit marxist-leninst. De altfel, putem socoti „tezele” drept un amalgam de dogmă marxist-leninistă și naționalism.
Pe de altă parte, însuși regimul a dispus de o ideologie proprie. Ceaușismul, similar oarecum doctrinei Ciuce din comunismul nord-coreean, reprezenta un amalgam de marxism-leninist degenerat și distorsionat, naționalism exacerbat, protocronism și promovarea cu obstinație a cultului liderului.
Mai mult, încă din anii 1970, asistăm progresiv la afirmarea unui cult al personalității Conducătorului.
Cultul lui Nicolae Ceaușescu va atinge, în ultimii ani ai regimului, cote paroxistice, ridicole și absurde, rivalizând cu cele consacrate lui Iosif Stalin, Mao Zedong sau Kim Ir Sen.
În anii 1980, amploarea cultului personalității era invers proporțională cu nivelul de trai al cetățenilor României.
Promovarea agresivă a cultului lui Ceaușescu era de natură să abată atenția opiniei publice de la totala penurie alimentară, grava criza energetică, lipsa completă a libertății, fenomene generalizate care au contribuit la abrutizarea și alienarea poporului.
