Ion Bogdan Lefter: Herta Müller atacă articolul 1 din Constituţia României!
Premierea Hertei Müller cu Nobelul pentru literatură va stîrni mari valuri în cultura română. Două lucruri sînt acum de spus, în primele clipe după anunţul Comitetului suedez:
■ În primul rînd, că e un premiu categoric meritat: Herta Müller e o excelentă scriitoare – şi ca prozatoare, şi ca eseistă, şi ca – surpriză! – poetă. În povestiri şi în romane a găsit o manieră personală de a trata subiecte româneşti (sau hai să zicem „româno-şvăbeşti”!) cu o stilistică „nemţească”: face arheologie identitară pe o zonă extrem de interesantă din punct de vedere comunitar, foarte legată de contextul etnic, istoric şi cultural românesc; şi o face într-un stil apropiat acelor formule postbelice ale prozei germane care au inventat o sintaxă nervoasă, decupată scurt, ritmată alert, neliniştitoare, polemizînd implicit cu tradiţia thomasmanniană – şi mai veche, de fapt – a frazelor interminabile, a lungilor, mult-prelungitelor „perioade” (cum le numesc lingviştii). Ca eseistă, scrie tăios, exprimînd foarte radicale atitudini morale. Şi s-a „jucat” agreabil şi cu miez în poemele-colaje publicate în ultimii ani. Pe scurt, Herta Müller are stil şi are clasă. Binemerită Nobelul.
■ În al doilea rînd, premierea ei obligă literatura română, cultura autohtonă şi întreaga populaţie să accepte adevăruri care au mai fost susţinute în ultimele două decenii, după căderea regimului comunist, stîrnind nu o dată mari polemici, în special în mediile intelectuale, sau chiar tensiuni interetnice în rîndurile populaţiei. De fiecare dată, după ce apele s-au liniştit, temele respective au fost – însă – mai degrabă ocolite decît asumate. Va fi mai greu acum, căci Nobelul Hertei Müller va avea extraordinare ecouri internaţionale şi va fi însoţit de discuţii care vor ajunge exact la aceste adevăruri: că România este şi ea un stat multinaţional, ca toate cele europene şi ca mai-toate ale lumii, ceea ce înseamnă că articolul 1 al Constituţiei noastre este fals şi abuziv, limitativ, naţionalist; că şi un „ne-român” poate fi reprezentantul românilor şi al culturii noastre comune, multietnice, multilingvistice; şi, privind către subiectele din proza Hertei Müller, extrase sistematic din viaţa Banatului româno-şvăbesc, va trebui să recunoaştem că minorităţile etnice au fost uneori – sau adeseori? sau întotdeauna?! – discriminate de majoritatea etnic-românească. Subiecte delicate, a căror dezbatere n-a fost şi nu va fi uşoară.
Avansez şi un pronostic: premierea Hertei Müller va avea efecte pozitive în ambele privinţe. Absolut previzibile la primul punct: opera ei va deveni – evident – mult mai cunoscută, se vor face noi traduceri, va fi citită, recitită, comentată, cum li se întîmplă tuturor „nobeliştilor”. Importantă va fi consecinţa în planul celălalt, al multiculturalismului nostru încă neasumat ca atare: cred că adevărurile cu pricina vor fi mult mai uşor acceptate aşa, într-o dezbatere legată de o scriitoare etnic-germană. Să ne imaginăm ce reacţii naţionaliste s-ar fi putut stîrni dacă laureatul ar fi fost un ungur român sau un evreu român! Reamintesc faptul că Norman Manea, celălalt scriitor al nostru cotat cu mari şanse de a cîştiga premiul, a spus de mai multe ori că speră să nu ne pună vreodată în faţa unei asemenea situaţii…
