Istoria lăuntrică a românilor din anii cenuşii scrisă şi adnotată de Radu Cosaşu
Mă îndispune că Radu Cosaşu a ajuns la vîrsta operelor complete. Cînd l-am cunoscut, el avea vîrsta mea de-acum, şi eu pe-a mea de atunci, nici o zi mai mult. Îi citeam cărţile şi nu-i pierdeam din ochi rubricile. În „România literară” avea Telecinemateca, pe care o semna cu numele lui. În „Informaţia Bucureştiului” îşi spunea Belphegor şi scria despre sport. Era neserios cu gravitate şi ştia să scoată dintr-un fleac semificaţii ameţitoare. Om de stînga, se prăjise o dată cu partidul comunist şi nu-l mai interesa subiectul. Subiectul însă continua să fie interesat de Radu Cosaşu. Chiar îndeaproape. Mai o cenzurare, mai o şicanare, mai o întrebare despre rudele lui din Israel, mai o luare de rubrică, încît în anii aceia cînd la noi nu se întîmpla mare lucru, Cosaşu nu prea avea timp să se plictisească. Nu se plîngea, dar se nevrozase. Şi de ce se simţea mai bolnav de inimă, ceea ce nu era, însă prezenta toate simptomele, scria mai ca şi cum fiecare episod al cosaşiadei ar fi putut fi ultimul. Se juca cu moartea, cu o ironie de vechi parior la curse şi cu superstiţiile pe care şi le inventează ateii care citesc şi recitesc Biblia cu speranţa revelaţiei. Şi după cîţi ani or fi trecut de cînd el avea vîrsta mea de-acum, i-a apărut la Polirom volumul II din Opere: „O vieţuire cu Stan şi Bran, Sonatine” (virgula am pus-o eu, deşi mai simplu era să spun că de la pag 19 pînă la 301 se întinde vieţuirea lui Cosaşu cu Stan şi Bran, iar de la 301 pînă la 526 au loc Sonatinele sale. De unele dintre aceste cosăşisme – cuvînt brevetat, parcă, de Adriana Bittel – îmi aduc aminte cu tot cu împrejurările în care le-am citit, de altele, cu tot cu discuţiile cu Radu Cosaşu despre întîmplările din ele – în Casa Scînteii, pe vreun culoar, sau la el acasă. Telefoanele, pe atunci, ca şi acum, mai erau ascultate. Consecinţele diferă. Oricum, la telefonul lui Cosaşu cred că se muncea în trei ture. Fiindcă, îmi povestea, îl suna noaptea Paul Georgescu, şi o conversaţie cu Conu Paulică dacă dura numai o oră se chema că ţinea cît un haiku. Paul Georgescu, imobilizat în casă, nu se sinchisea cine îl mai ascultă. Dar vorba lui Ştefan Agopian, Conu Paulică, fost condamnat la moarte pe vremea lui Antonescu, şi fost mare comunist cu pîinea culturii şi cuţitul ideologic al partidului în mînă nu se sinchisea nici de amănuntul că cei care-l ascultau pe el, îi ascultau şi pe cei cu care stătea de vorbă, şi mai puneau o cruciuliţă în dreptul numelui lor.
Am reluat, ziceam, în volumul de azi, laolaltă, ceea am citit pe vremuri, la bucată. Şi ca să nu spun vorbă mare – superb! Trecut prin operaţiunea punerii la învechit, Cosaşu s-a transformat din cronicar al efemerului într-un istoric fără intenţie, dar cu atît mai credibil, al unor vremuri în care cenuşiului tot mai apăsător pe dinafară el i se opunea cu piese mici dintr-o frescă în serial a unei normalităţi lăuntrice cu ajutorul căreia nu ne-am lăsat nici abrutizaţi, nici sodomizaţi de dictatura uniformizării şi a prostirii aduse la rang de virtute naţională,
