Joker. Efectele sociale speciale
Joker chiar întruchipează vedeniile liberale despre poporul Brexit sau poporul Trump. Un amestec de cinism cu paranoia, de Hillary Clinton cu ”progresism” tip Bill Gates, chiar a creat în pațiul public un antierou popular ignorant, manipulat, bolnav, scăpat de sub control. Este poporul care nu votează cum trebuie, care nu înțelege mersul înainte propus de metropole iluminist-capitaliste. Asta e fantasma pe care a scos-o la vânzare un regizor superficial/supercomercial precum Todd Phillips. Ăștia ca el dau ce-i mai bun atunci când cred despre ei că fac ”artă”. Au explozii de sinceritate involuntară și identifică corect problema. E ca în acele cicluri în care intelectualii se apucă să scrie despre mase și despre cum o iau ele razna. Unii scriu prost, alții scriu interesant, dar nu mai contează – e plin de semnificații faptul că abordează problema. În rest, revoluția nu se face la televizor, nici la Hollywood (deși cred că ar putea fi simulată perfect – chiar s-ar putea face un film despre o revoluție în trei serii, de-ar sparge în box office, mă ofer scenarist), nu vă mi plângeți că nu e ce trebuie, că e revoltă fardată, că are spoieli reacționare. E Hollywood, nu mai credeți atâta în el, nu vă poate da revoluție înainte de revoluție.
Una dintre obsesiile fondatoare pentru cinematografie a fost întotdeauna masa, poporul, viermuiala corpurilor, fermentul ideologic ca voce unică populară. Nu e nevoie să facem apel la începuturile filmului genial de propagandă de început de secol 20. Masele constituie un „fix” esențial nu doar prin rolul propagandistic sau prin mii de figuranți manevrați de regizori superdotați sau de dictatori-regizori prin fața camerelor de luat vederi. Masele obsedează ca public, ca erou de poveste, ca ”gura lumii”, oscilează amețitor de la rolul de ”destinatar”, la roluri istorice, se topesc în figuri de stil comerciale, mase militare, fasciste, mase proletare, mase de zombies, mase de umanoizi care fug din calea apocalipselor.
Filozofările astea m-au apucat tot încercând să-mi explic succesul incredibil al producției ”Joker” (Todd Phillips) în 2019. Mașina de marketing uriașă a avut rolul ei. Practic, încă din acest punct al producției, din departamentul ”promovare”, și-au intrat în rol masele, acele mase așa cum sunt percepute azi de industria entertainmentului și de giganții hi-tech. Masa de consumatori trebuie perfect anticipată și decupată în funcție de produs. Beyourselful anilor 80-90 a suferit mutații, transformându-se în ”there’s no escape from yourself”.
NETFLIX, care, apropos, și-a făcut în 2019 pasul decisiv către consumatorul român din clasa de mijloc, se autofelicita zilele trecute cum că vizitatorii lor nu prea folosesc butonul de ”search”. Cu alte cuvinte, cei din companie sunt așa de buni în urmărirea preferințelor că livrează fix ce-ți dorești sau te conving numai din interfață și trailere că trebuie să urmărești ce-ți livrează ei. Google și căutarea au stabilit de ceva timp asta. Butonul de ”căutare” e un mit, ideea e să nu mai cauți. Că nu cauți ce-ți trebuie, doar cauți ce crede algoritmul că-ți trebuie. Evadarea din propria bulă e din ce în ce mai grea, deși dorința periodică de spargere a propriilor gusturi este totuși la fel de profundă precum dorința de autoconfirmare și de automistificare.
Promovarea pentru Joker a fost cultivată în jurul unor reacții cu țintă falsă. Pratic, mulți dintre cei care au văzut/recenzat în avanpremieră filmul au sugerat că avem de-a face cu o pozitivare a eroului incel, eventual simpatizant al lui Trump. Nu erau recenzenți, erau agenți publicitari, involuntari (liberali snobi care se sperie de ”populism”) sau bine plătiți. Filmul n-are nimic de-a face cu așa ceva. S-a sugerat o posibilă controversă politică, o lipire a Hollywoodului de proscrișii închipuiți ai corectitudinii politice. Nicio treabă, filmul nu întreține nici cea mai mică ambiguitate cu puterea tip Trump, dimpotrivă, motivul decăderii eroului e clar: tăieri sociale, tratament psihiatric prea scump.
Așa că primul val de reacții după ce filmul a intrat oficial în cinematografe fost unul de consternare și amuzament: despre ce vorbeau recenzenții care, foarte probabil, erau advertorial-iști, influenceri care preluau narativa ”controversei”? De unde se născuse toată agitația? Aveam o mare dezbatere despre nimic. Filmul era perfect cumințel și totuși continua să neliniștească.
Cu Joker, da, se schimba ceva, iar asta a fost identificabil la unii ideologi înfricoșați că sunt alimentate supapele periculoase ale monstrului cunoscut îndeobște sub denumirea ”popor”. Poporul întreg s-ar putea transforma într-un terorist pentru că ar fi pur și simplu instigat, păcălit. După crimele venite cu un alt episod din Batman (Aurora, Colorado, 2012), frica de copycat era deja banală, dar în cazul lui ”Joker”, forțele de poliție nu mai vânau posibili radicalizați singuratici. Frica anunțată în media (da, în lumea reală, nu în film, au existat alerte ale poliției americane pentru posibile tulburări după vizionare) era că riști să intri la cinema un mic burjui cuminte cu popocorn în mână și să ieși de acolo Che.
A fost un bun moment de măsurători despre cum mai percepe Hollywoodul masele, dar și despre cum se autopercepe. Unii estetizanți s-au refugiat cu elogiile după cocoașa personajului intepretat de Joaquin Phoenix. Din nou aveam un clișeu cât casa, bărbatul fatal hollywoodian care se defomează voluntar, slăbește, se contorsionează, se sălbăticește de-a dreptul pentru că și-a intrat prea tare în rol (deși cunoscutul rapper Joaquin avea deja rolul lui excentric separat rezervat, în categoria martir al luptei cu condiția de superstar – booooring).
Hollywood își oferea în acest film un moment de autoreflexivitate. Joker era mahmureala de după, o reacție normală după excesul de supereroi din ultimul deceniu, un moment de sinucidere ritualică, des întalnit în cultura populară. Înghițim în exces clișeele ca să ne revenim (= bem o bere după ce am băut toată noaptea), ne refacem sarcastic după supraconsum, facem detox și obținem efectul de realism de după consumul în exces.
A mai venit o redefenire hollywoodiană a ”maselor”. Din postbelic masele s-au tot sublimat în mulțimi necontrolate sau în grupuri decupate după diverse necesități. Masele de consumatori deveneau de-a dreptul zombies sau participante disperate la sfârșitul lumii. Masele (mă refer la masele popculturale, evident) nu mai sunt definite politic-economic, își pierd componenta de clasă în postbelic, sunt o înghesuială din ce în ce mai previzibilă, fie publicitară, fie pur și simplu comercial-înspăimântată (filmele apocaliptice). ”V de la Vendeta”, ”Elysium” sau cine știe ce alte filme unde revolta este politică, unde masa este luată în serios au ramă distopică groasă. Orașul Gotham din Joker are acest avantaj, nu are nimic din aerul liniștitor al ficțiunii, e un oraș ca oricare altul.
(Dorința mea supremă de consumator, și sunt sigur că nu numai a mea, este să apară filmul cu buget mare în care lumea o ia razna fără niciun motiv brutal violent, ci lent violent. Apocalipsa hollywoodiană este un moment fericit în care extincția civilizației se petrece concomitent cu un motiv extern neprevăzut. Aș vrea să văd omenirea razna din motive reale, dar nu atât de ușor perceptibile sau urgente, nu de la viruși, nu de la inundații, cutremure, tornade, monștri.)
Joker e o continuare a seriei Batman fără efecte speciale, fără nimic. Cel mai tare efect special este un soi de realism, realism naturalist, adică un gen pândit tot timpul de pericole manieriste și mistice. Criticii s-au întrecut în pomenirea lor, dar prezența lor e secundară, e mai mult un efect al pariului filmului: iar pariul e lipsa efectelor speciale, a scenelor de acțiune. Acțiunea e figura, corpul lui Phoenix. Iar Phoenix întrupează un efect special social. Este individul părăsit complet de societate, nesusținut, vicitmă a austerității, inegalităților și a joburilor mărunte care te îngroapă definitiv. Boala psihică este și ea secundară, e un detaliu care devine esențial doar când ești oricum în cofă. Joburile de căcat nu te omoară cu foamea sau cu oboseala, te epuizează psihic prin excludere din ce în ce mai dureroasă.
Filmul satisface o sastiseală de supereroi. Și mai ales o sastiseală de tiparul familiei Batman, bogătanul care o arde progresist luptând cu lumpenul derapat. Angajații declasați, lumpenizați de salariile prea mici și lipsă de plasă socială, ei sunt efectul social special. Nu există un Batman să lupte cu așa ceva. Nu poți să-l pui pe Christian Bale să vină cu batmobilul la casa de pensii sau de sănătate și să-ți plătească contribuțiile.
Nu există alegere în astfel de situație, depresia e singura ”alegere”, depresia fără medicamente. Joker stă suspendat între o familie aristocrată din care se închipuie ca făcând parte (familia lui Batman unde maică-sa a fost servitoare și, din nou presupus, amanta stăpânului casei) și un mediu compus din televizor, abuzatori middle class sau abuzatori la fel de oropsiți ca el.
Midway through a screening of Joker this weekend at a Chicago theater, I leaned over to a friend seated next to me and whispered: “Is this the same movie that everyone has been talking about?” (sursa)
De aceea e și definitorie reacția de după primele recenzii, care ar putea fi rezumată așa: bă voi ce căcat de film ați văzut, că eu am văzut în sfârșit ceva din motivul revoltei, n-am văzut trump, n-am vazt nu știu ce brexit, n-am văzut nici motivul pentru care jubilează incel-ii pe crypto-rețele. Ceva-ceva era. Era poporul din Gotham. Joker e o versiune a felului în care e văzută masa informă, periculos de proastă, masa care face numai invers de cum trebuie. Din punctul ăsta de vedere ceva adevăr există, de aia a și funcționat stimulul publicitar. Acest stimul este și va fi folosit din ce în ce mai des. Efectul special ideologic, politic, social este mai puternic decât o urmărire cu explozii. Știe asta și Steve Bannon, propagandistul infam al ”internaționalei” neoconilor care se uită cu invidie la noile figure ale stângii americane (Ocasio-Cortez e cel mai cunoscut exemplu) și comenta recent că astfel de figuri sunt esența noii politici. Și a vechii politici, aș zice – e vorba de găsirea unor conexiuni trainice a mesajului politic cu masele populare, nimic mai mult.
Joker are ceva din eficiența sloganului absurd ”eat the rich”, deși e evident că regizorul sau scenaristul numai la asta nu s-au gândit. Todd Phillips e o fiară pragmatică în primul rând, a ajuns la o joacă proto-ideologică pentru că a simțit că e deja vandabil, că e mai intens decât orice scenario apocaliptic acum. Și nu se ascunde neapărat extrema dreaptă în spatele măștii, se ascunde deruta populară pe cale să explodeze, încă nedefinit, doar cu un inamic clar, plutocrații și reprezentanții lor. Deci dacă există ceva deranjant este mai curând succesul unui film comercial care speculează o neliniște profund politică. Sigur că e enervantă încapsularea în entertainment, e agasantă ștampilarea revoltei ca deraiere patologică, ca o contagiune a maselor de la un caz clinic. Dar mesajul e transmis – există o agitație populară cu niște cauze concrete denumite generic ”austeritate”. Nu ai plasă socială?, asta e; fără anestezice masele se pun în mișcare. Măcar atât a fost transmis, că lipsurile trebuie să aducă revoltă, organizare de masă. Nu e vreo observație genială, dar e acea observație simplă care pare programată genetic să fie uitată mereu, care dispare cu fiecare generație și trebuie recuperată în noi și noi forme istorice.
Mark Kermode amintește de trecutul comercial al lui Todd Phillips (regizor al seriei Hangover, totuși). Probabil tot de aici au dedus că Joker ar fi personificarea victimizării masculului alb. Numai că nu se vede asta pe ecran. Bănuiala că Todd Phillips ar fi portretizat revolta ”gunoaielor albe” protrumpiste spune mai mult despre o matrice liberală de gândire tip Hillary Clinton, judecată care e mai tare îndreptată împotriva unui Sanders decât împotriva trumpiștilor. Faptul că un cinic comercial a ales acest subiect și această abordare nu ne indică vreo călugărire a departamentului de vânzări din cinema. Ne indică faptul că a devenit ultravandabilă zbaterea de la baza piramidei sociale, adică descrierea precarului pur și simplu. Todd Phillips ne spune brut că se vând chestiile astea aproape mai bine decât sexismul cel de toate zilele și decât glumele de băiețoi care vor cură de droguri și prostituate înainte să se însoare. Cele două nu se bat cap în cap, nu sunt etape diferite, e același Todd Phillips care ne spune ce se vinde, ce ”merge”. Merge politica, merge descrisă mizeria, se vând blanao, asta spune observația lui Kermode despre cariera lui Phillips:
”Todd Phillips’s origins picture about the birth of Batman’s cackling nemesis has become the focus of a moral backlash, with critics using words such as “toxic”, “cynical” and “irresponsible” to describe its relentlessly embittered (and allegedly glorified) tone. That such terms should be applied to a populist studio picture from the director of the Hangover movies is perhaps unsurprising. Phillips has previously struck gold by appealing to his audience’s basest urges with the kind of nastily nihilistic gross-out comedies that he recently complained have been killed by “woke culture”. ”
Referințele străvezii la ”King of comedy” sunt fix asta și doar asta, frișcă nostalgică peste o intuiție comercială bună.
S-a râs și de trimiterea frustă la Modern Times a lui Chaplin. Dar teza scenei e corectă, într-o sală fițoasă de cinema sunt puși față în față precarul mecanicizat și proletarizat interpretat de Chaplin cu angajatul fără niciun suport, fără niciun optimism tehnologic, oricât de ridicol, clownul part-time, interpretat de Phoenix.
S-a observat și că de fapt nu se încalcă linia corectitudinii politice, Jokerul o ia razna mult mai controlat decât Travis Bickle. Sunt luate și elemente grafice și tehnice din ”Portocala mecanică”, dar filmul e departe de violența acestor momente din istoria cinematografiei. Și din nou, involuntar, se obține efectul bun. Împachetarea tradițional mistificatoare a revoltei de jos în sus cu violența omului prost și violent din popor este blocată de corectitudinea politică. Foarte bine, mizeria socială nu presupune fascisme și rasisme în mod automat, la asta contribuie alte diversiuni ideologice.
Până la urmă nici măcar actoria compulsivă nu m-a deranjat, mecanicizarea înzestrării artistice la Hollywood, slăbirea în exces, expresivitatea în exces, toate astea ajută la crearea efectului de cadență dogmatică misterioasă: iei banii de la ăia de jos?, atunci ei îți pot face ceva, te pot răni cumva, așa rupți în coate cum sunt.
Ultracomercialul utilizeaza ura antielite. E comercial politic. Problema care mai rămâne e una ridicol estetică: cum consumi un film bun al unui regizor care a reușit ceva important din motive artistice greșite, dintr-o speculă cu teme subversive. Cum se consumă revolta maselor la cinema de către burghezie? Fix ca în scena cu Phoenix privindu-l pe Chaplin în cinematograful burghez. Îți iei ce trebuie de acolo, și nu uiți să le dai și un bobârnac pentru artisticăria ridicolă.
Există totuși o realizare artistică certă, mai mult o corectă aliniere cu un spirit al timpului, avem un film compus din gifuri, de memeuri. E până la urmă o asumare totală a narativului așa cum îl mai poți concepe azi, adică în minisecvențe. Cursivitatea tradițională e plicticoasă, o frază narativă coerentă se obține din mininarațiuni și referințe încapsulate în unitatea de măsură a rețelei sociale și nu doar: trăim totuși în oceanele de clișee revărsate prin streaming. Acolo unde nu e esențial search-ul, e esențial să știi să lucrezi cu fragmente narative, să mixezi, să faci DJ-ală cinematografică. Deci criticii care au observat dorința regizorului de a avea un stimul tare, un ”punch” la fiecare secvență ar face bine să lase tonul ironic. Ce pare simplist e de fapt adaptare firească, de aceea nu sunt de acord cu concluzia asta, pornită de la observații foarte bune:
”Joker — which was written by Phillips and Scott Silver — doesn’t have a plot; it’s more like a bunch of reaction GIFs strung together. When Arthur gets fired from his clown job, he struts by the time-clock, deadpans, “Oh no, I forgot to punch out” and then, wait for it, socks it so hard it dangles from the wall. Make a note of the moment, because you’ll be seeing it a lot in your Twitter and Facebook feeds.” (Stephanie Zackarek)
Criticii care insistă prea mult pe stridențe și pe interpretarea exhibiționistă a lui Phoenix uită un lucru. Că se întâmplă și așa, că bolile netratate, că oamenii lăsați în afara societății produc efecte simple și stridente. Sunt stridenți ca bolnavii psihic lăsați de izbeliște de stat și de familii în tramvaiul 41. Devenim bidimensionali, caricaturali ca în cărțile de bandă desenată în multe din răspunsurile-reflex la nevoi, abuz, excludere etc. Sunt bidimensionali și cei cu boli psihice când nu mai au bani de medicamente. Ghinion. Demonizarea maselor se ascunde în detaliile analizei estetice.
Filmul e strident. Să repetăm asta, tot strident. Interesul cu care cinicii puși să facă bani din revolta impotriva elitelor ne arată ceva in subtext. Că exista obsesia elitei față de revolta de jos in sus. Si atunci se grabesc sa o perverteasca din ce în ce mai stângaci. Mesajul adevărat a fost transmis: fojgăiala nemulțumirilor de acolo de undeva din subteran există, nu e doar o impresie. Într-o lume capitalistă până în măduvă cel mai cert semn nu putea fi altul decât un scor bun în box-office obținut de o temă ca asta. Iar scârba elitistă față de stridențele filmului mi-e mai puțin simpatică decât hotărârea unui capitalist pur sânge de a face bani din ”social”. Și emblema râsului clinic al personajului este un mesaj corect al filmului, e râsul generat de piața modernă a joburilor mărunte care cer mai ales supunere și zâmbet larg, un zâmbet din ăla cum numai fără sindicat poți stoarce din tine.
Mi-au apărut și întrebări stranii colaterale, apropo de luatul razna prin alte filmela modă. În ”Parasite”, de exemplu, conflictul rămâne unul ”al casei”, între servitori și burghezie. Este horrorul clasic mutat în conflictul social. Nu te mai bântuie fantoma – rămășița aristocrației sau a sclavului, servitorului chinuit care nu suportă convenția burgheză sau mic burghez -, ci te bântuie relația servit-servitor într-o lume a egalității ipocrite.
E suspect că însuși Hollywoodul ia imediat şi împachetează tabloid nemulţumirea de masă. S-a mai întâmplat. E și mai suspectă suspiciunea necondiționată a unora dintre noi, și aia extrem de mainstream de fapt, cum că, vai, Joker nu subminează puterea în mod real. De ce să nu vezi ceea ce e de fapt clar în film: un exclus se revoltă și provoacă revoltă, din acel moment încolo începe realitatea, nu critica de film. Mahalaua ineptă, jegurile, leneşii nu vor fi altceva până nu vor fi capabili să se propună drept altceva. (Iar încercări sunt și nu sunt încadrabile la Trump, ci în zona succesului neașteptat al lui Sanders. Știi cine reprezintă măcar puțină schimbare după cine-l urăște cel mai tare. Or, Sanders e mult mai urât de establishmentul democrat decât de clownul de modă veche, Trump).
Întâlnirea din studioul de televiziune dintre Joker și moderatorul popular e întâlnirea dintre două strategii de interpretare a mărețului personaj cinematografic: ”masele”. Masele sunt mesajul, nu ”mediul e mesajul”. Pentru moderatorul TV masele sunt un emițător de behăieli la bancuri proaste; masele sunt pixelii care compun mesajul hegemonic. Joker e o eroare neprevăzută, un pixel fără anxiolitice. Dar mai e ceva: e chiar un personaj tradițional exploatat de media clasice. Mi-a amintit de nenumărate exemple din industria de divertisment în care boala psihică e exploatată fără milă prin talent-show-uri. Jokerul e un personaj mediatic fără glam din exploatarea căruia a trăit o întreagă industrie a ”aspiraționalului”.
Joker nu e ironic/postironic, nu e personajul lui Nicholson sau Ledger. Nu e nici Tom Hardy care a jucat un alt ”rău”, cu masca pe față, dar care punea la cale o revoltă a hoților mult prea stilizată. E doar o ecuație, considerată necredibilă și dogmatică, aia conform căreia dacă agresezi sistemic vei avea la un moment dat un răspuns puternic popular. Se pare că e mare brânză să spui asta. De aia Joker chiar este fără discuție filmul anului 2019.
