Katalin Varga, o poveste arhaică despre răzbunare, traumă și demnitate într-un cadru natural somptuos din Transilvania
„Katalin Varga” este debutul în forță al regizorului britanic Peter Srickland și vine pe marile ecrane din România după ce a câștigat Ursul de Argint pentru contribuție artistică deosebită la Festivalul de la Berlin. Este un film bilingv (maghiară și română), emoționant și puternic, fără pretenția de a fi realist și realizat cu un buget minuscul după o documentare de patru ani.
Prestigioasa publicație Indiewire îl numește cel mai bun film din Competiția Berlinalei din 2009, iar jurnaliștii de la Evening Standard îl consideră un triumf și chiar cel mai bun film al anului. Nu aș merge până acolo, însă recunosc ca m-a surprins plăcut faptul că pe meleagurile noastre și cu participare majoritară românească se poate filma o poveste aproape fantastică și tulburătoare, dar cu picioarele pe pământ, în care influențele lui Tarkovski și ale lui Lynch se simt în neliniștea fiecărui cadru.
Katalin (interpretată superb de Hilda Péter), o tânără mamă a unui băiat de 11 ani, dintr-un sat din zona maghiară a Transilvaniei, este izgonită de soțul ei atunci când acesta află că baiatul lor Orbán (Norbert Tanko) nu este de fapt al lor. Katalin își ia copilul și pleacă peste munți cu căruța în căutarea satului Miercurea Iadului, invocând o vizită la o bunica bolnavă.
Numai că bunica bolnavă nu există și Mircurea Iadului este locul în care Katalin știe că-și va regăsii demonii îngropați în subconștient timp de 11 ani. Orbán este fructul unui viol care și-a înfipt bine efectele în inima femeii, iar acum, când a rămas pe drumuri, cu un copil de crescut, într-o lume primitivă care o pune la zid, hotărăște să se răzbune.
Nu este un film clasic despre răzbunare, ci unul despre tragedia personală a Katalinei a cărei rezonanță se aude în freamătul naturii și răzbate din secvențele tarkovskiene în care trecerea timpului și intensitatea momentului este dată de mișcarea în aceleași cadre, și nu neapărat în succesiunea lor. Codrul nu le e prieten, ci mai degrabă dușman, iar singurele puncte de securitate pe care le au sunt stăpănirea de sine a Katalinei și căruța trasă de cal.
Nu cred că este o inovație a regizorului Srickland, care mai semnează producția și scenariul, dar surpriza că vinovatul nu este neapărat un neisprăvit, ci un om care a comis o greșală hidoasă în tinerețe, dă o notă realistă filmului și contrabalansează sentimentul răzbunării. Dacă ajungeți la acest film, veți avea permanent sentimentul că v-ați fi dorit ca lucrurile să se petreacă altfel, deși nu știți neapărat în ce mod.
Prestația actriței Hilda Péter este de o intensitate transgresivă, iar ceilalți actori sunt buni, cu mici excepții. Singurul lucru pe care aș putea să-l reproșez sunt cateva replici în limba română care rămân în suspensie, ca și cum actorii n-ar fi fost obișnuiți cu limba română.
