…ma intorc iar in sat…
….acolo am lasat ceru-albastru si copilaria meeeeea! Glumesc, desigur. Dupa o raita serioasa prin lumea politicii mai simte omu’ nevoia sa se destinda. Ma intorc in satul Puaurquillo, prima halta in drumul nostru pana unde n-a mai ajuns omul alb. Dupa cum spuneam, satul e unic, in felul sau – cel putin in bazinul superior al Amazonului – gazduind doua triburi, Boras si Uitotos, care (izgoniti de familii din cauza inter-mariajului) au decis sa-si faca propria asezare. Asta nu inseamna ca satul nu e in continuare precis delimitat intre cele doua triburi sau ca un Bora se poate intelege cu un Uitoto altfel decat folosind spaniola.
Cand spun „sat” inteleg exact asta – sat. Varianta amazoniana a satului romanesc. Daca va asteptati la colibe din frunze veti fi dezamagiti. Daca va asteptati la case din caramida, veti fi dezamagiti din nou. Pucaurquillo e precum satele romanesti, la o alta scara: nici cal, nici magar. Exista in centrul satului cateva alei asfaltate, exista o biserica (penticostala), frecventata mai ales de catre Uitotos (din motive care imi scapa Boras tind sa fie mai putin religiosi, cel putin in ceea ce priveste penticostalismul – cand Uitotos merg la culcare, Boras abia incep sa petreaca, dar birtul satului e asezat strategic, aproape pe linia de demarcatie). Exista si un teren de fotbal (fotbal de football, nu fotbal american, care se joaca predominant cu mana:), exista doua echipe; ba exista chiar si curent -cand cineva se indura sa plateasca benzina pentru generator (cu cei cinci soles dati pentru a-mi incarca bateria de la camera video, un sat intreg s-a uitat la televizor pentru vreo doua ore! Cand camera fost incarcata, s-a terminat si distractia TV) – ce mai? in aparenta, nimic deosebit. Oamenii au incetat de cateva decenii sa se mai manance sau sa se dusmaneasca unii pe altii. Ai putea crede ca te afli intr-un sat din inima Transilvaniei, locuit deopotriva de romani si de unguri – daca n-ar fi jungla.
Jumatate de sat are gaste, jumatate nu. Il intreb pe Aukcoo de ce – doar aici au si ce manca si unde se scalda, ce ar putea fi mai usor de intretinut? Ridica din umeri: „Nu stiu”, imi zice. „Nu ma intereseaza toate detaliile. Pe mine ma intereseaza jungla. Chestie de traditie. Un prieten american le-a adus acum cativa ani cateva sute de pui de gaina. Cate cinci pentru fiecare familie. I-a invatat cum sa-i creasca si sa-i inmulteasca. Sase luni mai tarziu, cand s-a intors in sat mai erau doar cateva zburatoare. Pe restul le mancasera”.
Aveam sa inteleg mai tarziu ca nu e vorba de lene. Dimpotriva. E traditie cuplata cu utilitarianism. De ce sa-ti bati capul pentru a face provizii cand n-ai nici cum a le pastra (ouale rezista aici cel mult cateva zile), nici ce face cu ele? De ce sa cresti un porc cand, cu putin noroc, in doua zile poti impusca trei mohas si iesi mult mai ieftin?
Aici, batatura e o jungla. In loc de faneata, se arde o bucata de jungla si se planteaza ananasi, bananieri, arbori de cocos, etc (vezi foto). Casa e o coliba, ridicata sau nu pe picioroange, functie de localizare (se poate inunda sau nu). Pereti nu exista dar exista ferestre:) De furat nu se fura, din aceleasi motive ca si in Iquitos, ridicate la puterea a paisprezecea: unde te duci cu bunul furat? Cel mult se „ciupeste”, dar pana si ciupeala asta e luata mai degraba in gluma.
Traversam satul cu rucsacii in spinare, dand binete tuturor celor intalniti in cale: „Buenas dias”, „buenas dias”. Se uita la noi ca la urs. Dar ca oamenii care au mai vazut ursi la viata lor. Fiind (inca) relativ aproape de Pevas (!) satul e vizitat anual de cateva zeci de straini (cei care nu vor sa se opreasca la prima halta, si insista sa experimenteze traiul „autentic” al indienilor.) M-as simti ca un american la Risculita, daca in spatele nostru n-ar veni trei indieni incarcati cu proviziile din Pevas. Prima oprire – ne spune Aukcoo – e musai la seful de trib, Victor pre numele sau alb. Chestie de respect.
Fac ce fac si nu scap de politica. In Amazon, imi explica Aukcoo, exista o „suprapunere a puterilor in sat, nu in stat”. In fine, nu foloseste el chiar cuvintele astea, dar pentru a pastra decenta povestii, mergeti pe mana mea. Exista, pe de o parte, autoritatea traditionala – cea a sefului de trib (Victor, in cazul nostru, ales de nici nu se mai stie cand, atat de catre Uitotos cat de catre Boras) si mai exista autoritatea „civila”, cea a unui fel de primar, daca inteleg bine. Competitia e acerba si partizanii unuia ii dipsretuiesc pe partizanii celuilalt. Legile sunt neclare, avocatii independentei tribale si partizanii „autenticitatii” se bat in continuare cu adeptii „modernizarii” si centralizarii. Indianul de rand, ca tot taranul din Risculita, se afla sfasita intre doua tendinte: ar vrea si traditie, dar ar vrea si televizor. O tabara ii asigura confortul sifltesc, cealalalta pe cel material (vorba vine – aici, a avea piroga cu motor Yamaha e aproape ca si cum ai avea ultimul model de Rolls Royce). In Puaurquillo, competitia a ajuns pana-ntr-acolo incat exista doua colibe ‘sacre’. Cea originala, mostenita de Victor, a fost mutata intr-o margine a junglei. In locul ei a fost construita de catre ‘primarie’ una noua, langa terenul de fotbal – „pe care o pozeaza turistii”. (La intoarcerea din jungla aveam sa avem onoarea de a fi acceptati in coliba ‘adevarata’ la o ceremonie ‘adevarata’, departe de ochii autoritatii civile. Dar asta e deja o alta poveste.
Evident, Aukcoo tine cu „iepurasul” – in cazul acesta cu Victor, seful celor doua triburi. „Pe el il stiu inainte de ajunge aici <democratia>”, ne explica. „Fara intelepciunea lui, pentru ca a stiut sa-si potoloeasca oamenii, astia apucau sa se macelareasca din nou. Dar a cedat. N-o sa-l las tocmai acum, la greu, mai cu seama ca oamenii care ne intereseaza pe noi sunt de-ai lui?” Asta e Aukcoo – un amestec de idealism si pragmatism.
Victor e un om maruntel (chiar si dupa standardele mele:). Zice-se ca are peste 70 de ani. Daca-i adevarat, nu-i arata. In afara faptului ca are putini dinti in gura, e vioi ca o zvarluga. Se imbratiseaza cu Aukcoo, se pupa, stau la povesti. Pe urma ne strange mainile si ne invita la el pe … „terasa”, ca altfel nu stiu sa-i zic. E o platforma acoperita, care tine loc si de bucatarie si de living. Curand aveam sa descopar ca o asemenea inpartire a spatiilor si-o permit doar ce-i avuti.
Urmeaza o conversatie din care nu intelegem mare lucru, decat ca totul e bine, si ca seful ne asteapta mai pe seara la o noua vizita. Lasam grosul proviziilor in seama lui (va reamintesc ca Paco, ghidul nostru nr.1 e ginerele lui Victor) si traversam satul. Iesim din zona centrala (30 de colibe?), coboram. urcam si, tocmai cand sa zicem ca suntem in inima junglei, zarim alte trei colibe. Ajunsesem la casa lui Wellington.
Wellington e indianul favorit al lui Aukcoo, dar Wellington e plecat intr-o expeditie forestiera. Din cate inteleg, omul e, la fel precum satul, o combinatie de traditie cu modernitate. Invata repde si e capabil sa se faca deopotriva util si placut atat cu strainii, cat si cu triburile straine. „L-am dus – sau m-a dus – in susul si-n josul Amazonului”, ne explica Aukcoo, si de fiecare data a stiut sa ma scoata din rahat. Da’ nici Paco si Freddy nu sunt rai” – se grabeste sa adauge, pentru a ne linisti. Multzam.
Familia lui Wellington, unde aveam sa ne cazam atat la dus cat si la-ntorsul din jungla e numeroasa – din cate ne-am dat noi seama, cam trei femei adulte, de diferite varste, si vreo sase copii. Barbati n-am vazut decat vreo doi, care n-au zabovit mai mult de o jumatate de ora. E greu de spus, atata vreme cat unii pleaca, altii vin, iar Aukcoo, spre deosebire de ghizii din reclama, se enerveaza repede daca insisti cu intrebarile: „Ce te intereseaza? Nici macar pe mine nu ma intereseaza. E treaba lor.”
E Aukcoo, la vida loca, n-ai ce-i face. Uneori te pisalogeste cate o jumatate de ora cu detalii despre vreo buruiana, frunza, vierme sau sarpe care nu te intereseaza catusi de putin, alteori se enerveaza evident cand ii adresezi ceea ce tie unuia iti pare o intrebare de bun simt. In fine. „Casa” lui Wellington e de fapt un ansamblu compus din trei colibe, la marginea satului si izolat de restul printr-o rapa adanca: una e, la fel ca la Victor, bucatarie si living, alta e „dormitorul” si alta – cea mai amarata – casa de oaspeti.
Femeile si copiii ne primesc cu zambate pe fata. Vorbesc, rad, se inghiontesc, fac haz pe seama noatra din cate imi dau seama. Le dam cateva maruntisuri – pixuri colorate, creioane, caiete – asta e ceea ce Aukcoo ne-a cerut sa le aducem. „Gracias!” „De nada!”. Vine de se leaga. Aukcoo ne lasa in palata Domnului cu aia micii pe langa noi si merge cu femeile pentru „a pune la punct detaliile”. Mai tarziu aveam sa aflu ca era vorba despre administrarea proviziilor si planurile de viitor. Intre timp eu si Florin incercam sa intretinem cu pustii o conversatie prin semne dar nu ne prea iese. Sau ne iese mai bine dact ne-am fi asteptat. Pustii, care in costumul lui Adam, care in cel al Evei, par sa se amuze foarte bine.
Aukcoo revine cu un aer de CEO care tocmai a rezolvat o preluare de companie in valoare de cateva sute de milioane de dolari. „Totul e aranjat”, ne spune. „Uite planul: coliba asta e a voastra, aia mai la o parte a mea. Pana femeile pregatesc pranzul voi dati o raita prin zona – va puteti spala la un parau de mai jos. Dupa, va invat cum sa va atarnati hamacurile (hamacele? – n.m.) ca n-o sa stau eu sa vi le agat de-acu; inainte.
P-orma mergem la Victor sa stabilim detaliile expeditiei, bem o bere si prindem broaste. Intrebari?”
Omul se crede inca in Vietnam. Ay, ay, sir! N-avem intrebari, avem doar nelinisti. O luam pe poteca pe care ne-a indicat-o „spre parau”. Banuiesc ca, dupa standardele locului, asta s-ar numi „fundul curtii”, dar dupa standardele noastre e jungla in toata puterea cuvantului. Fotografiem si filmam in nestire. Vedem palmieri „umblatori”. Implantam cutitele in arbori si ne miram ca-s de cauciuc.
36 de ore mai tarziu aveam sa fim mult mai intelepti. 36 de ore mai tarziu aveam sa aflam, in mijlocul unei furtuni, la cateva ore de prima „asezare omeneasca” ce inseamna jungla. Deocamdata ne bucuram doar. Ingaduiti-ne.
