Marius Oprea: Se laudă cu ea că e româncă. Unde îi e dosarul de la Secu'?
Marius Oprea, pentru Vox: „ce mă enervează e că iar o confiscă unii cum că e româncă. Care româncă? Nu i-au dat doasarul de la Secu’ măcar despre care ea a vorbit atît de mult!”. Marius a trimis pentru Vox şi un articol pe care l-a scris azi în cinstea prietenei sale:
Herta Müller este acum o fiinţă cu totul vie. Ceea ce a scris, ceea ce a demonstrat prin atitudinea ei înseamnă că binele poate învinge răul. Herta, aşa cum o cunosc eu, este ca noi toţi. Uneori surâzătoare, alteori tristă, dar întotdeauna atentă. Ea a fost şi este extrem de atentă la ceea ce s-a petrecut cu ea însăşi: Herta nu poate uita cozi la lapte, la zahar, la făină, la pâine – în fond, un şir nesfârşit de autoumilire. Ea descrie corect , cu o acribie specifică naţiei ei, ceea ce s-a petrecut în România.
Am reîntâlnit-o pe Herta Müller în momente de maximă tristeţe, când ea încerca, cu o perseverenţă de-a dreptul teutonă, să îşi recupereze trecutul. Adică să îşi vadă propriul dosar de persoană urmărită de Securitate. Nu pentru a-i condamna pe aceia care i-au distrus destinul. Nu pentru a urî. Doar pentru a înţelege. Din păcate, nici până în ziua de astăzi, Herta Müller şi colegii ei scriitori germani din România nu au primit răspunsul la întrebările lor: cine sunt cei care i-au vânat şi de ce? Herta, cu dezinvoltură şi un curaj rar, a răspuns nu doar faţă de ea însăşi.
Ea ne-a dat răspunsuri tuturor. Este o persoană dificilă. Puţini sunt cei pe care îi acceptă la aceeaşi masă. Sunt fericit că mă număr printre ei. Toată revolta ei împotriva privatizării comunismului din România, împotriva continuităţii sistemului comunist într-o formă edulcorată, subtilă, dar la fel de eficientă, o înțeleg şi eu. Când ne vedem, de fapt foarte rar (ultima oare cu prilejul unei lecturi comune la Casa Literaturii din Berlin), discutăm despre tristeţea de a nu-şi fi văzut propriul dosar întocmit de fosta Securitate, care poate ar putea să o scape din spaimele trecutului. La fel şi despre tristeţea de a nu-mi fi văzut propriul dosar. Ceea ce ne salvează însă din acest paradox este puterea literaturii. Ea a găsit-o.
Herta Müller merita să ia acest premiu. Este un simbol al luptei ascunse, şi care pare câteodată nesfârșită, care se poartă pe ruinele comunismului. Din punctul meu de vedere, pe care mi-l asum pentru că o cunosc personal, ea ne-a demonstrat că literatura trebuie să însemne şi curaj. Am fost alături de ea la o lectură publică în Berlin şi m-a fascinat tocmai acest lucru, această putere de a spune lucrurilor pe nume, chiar dacă sunt neplăcute. Fără nici un fel de teamă. Eram într-o cârciumă cu ea in Berlin la sfârșitul acelei lecturi de care v-am povestit şi discutam despre putere şi literatură: despre literatura puterii şi puterea literaturii. „Şi cine va câştiga?” m-a întrebat. Surâzând, cumva deasupra tuturor zgomotelor de acolo, mi-a spus cu o voce uşoară: „Noi.” Aşa că şi eu am câştigat Premiul Nobel.
