Medgidia, orasul de apoi. Teodorescu 3
Numarul 3 din
Dans pe linia moartă
Doctoriţa Lea şi maiorul Scipion tot amînaseră să se căsătorească, fiecare din grija celuilalt, dar şi din lejeritatea pe care le-o dăduse o singurătate la care nu le mai venea să renunţe. Erau şi împreună şi separat, cu o fidelitate nesilită care admitea şi accidentele, rare, ale curiozităţilor lui Scipion faţă de cîte o femeie interesantă. Lea nu suferea cînd maiorul îşi mai încerca talentul de cuceritor pe care şi-l descoperise încă din liceul militar, cu mult înainte de a o cunoşte. Aceste încercări coincideau, aproape totdeauna, cu o nouă ratare a avansării. De cînd se întorsese de pe front, tot maior, Scipion nu mai aşteptase nici o avansare.din partea ofiţerimii devotate mareşalului, care l-ar fi degradat sub acuzaţia de defetism, dacă nu le-ar fi stricat nemţii socotelile cu decoraţia pe care i-o dăduseră. Cînd Lea îi tăiase degetele degerate de la picioare se aflase la Bucureşti şi de invaliditatea pe care încerca s-o ascundă şi că doctoriţa care-l operase era aceeaşi doamnă cu care el avusese relaţii apropiate şi înainte, ignorînd cu bună ştiinţă anumite legi şi anumite directive peste care unui ofiţer al Armatei Române nu-i era îngăduit să treacă. Nici după arestarea lui Antonescu maiorului nu i se păruse că se va grăbi cineva să-l avanseze, de vreme ce luptase pe front împreună cu nemţii şi-l ajutase să plece din cazarmă şi din oraş pe ofiţerul german de legătură. Îşi dăduse seama că va fi rău privit şi de noua garnitură de la Bucureşti, fiindcă în loc să-l ia prizonier pe tînărul ofiţer neamţ, cînd armata română întorsese armele, îl lăsase să plece. Dar cînd legile ştiute ale războiului sînt călcate în picioare chiar de cei care ar trebui să le respecte, de sus, singurul lui mijloc de a-şi mai păstra măcar o parte din onoarea lui de ofiţer cu deviza „Patria şi Regele” era să aplice de la caz la caz legile războiului, încît nici să nu poată fi învinovăţit de trădare din cauza felului său de a le interpreta, dar nici să se simtă vinovat faţă de el însuşi. În Rusia aşa păţiseră foştii aliaţi din Wehrmaht care executaseră fără să crîcnească ordinele pe care le primiseră. Cîţiva dintre ofiţerii germani pe care îi cunoscuse pe front îşi amintiseră de onoarea lor cînd ruşii trecuseră la ofensivă. Continuau să lupte, tot mai degeraţi şi n-aveau de gînd să se predea. La gîndul prizonieratului se îngrozeau că ruşii ar fi putut să le acorde acelaşi tratament ca acela pe care ei ordonaseră să li se aplice militarilor şi civililor acestui neam primitiv. Ceea ce îi îngrozea mai mult era că în nebunia războiului şi în numele victoriei pentru care fuseseră trimişi să lupte uitaseră şi de onoare şi de ei înşişi. Scipion aflase apoi despre ei că muriseră în luptă sau dispăruseră. Nici unul nu căzuse prizonier, deşi nu scăpaseră din încercuire, cel puţin aşa se spunea.
Chiar dacă, potrivit avansărilor la care fusese propus şi pe care le ratase, ar fi putut fi general, Scipion ştia că rămăsese mult prea mic în grad şi în funcţie, încît să-şi poată îngădui să interpreteze ordinele pe care le primea aşa cum credea el de cuviinţă. Era învăţat cu represaliile şi le aştepta, de fiecare dată. Acum era mirat că nu fusese trimis pe frontul de Vest în linia întîi, pînă cînd s-a lămurit că fusese tras pe o linie moartă. Pentru prima oară nici n-a protestat şi nici n-a mai ameninţat cu demisia. Prefera să fie trimis înapoi pe front ca simplu soldat, decît să-şi conducă din nou oamenii la moarte, acum, ce glumă sinistră! alături de ruşi.
De-abia după sfîrşitul războiului Lea i-a spus că nu-l crezuse nici măcar o secundă că nu mai dorea să fie trimis pe front ca ofiţer, dar atunci se mulţumea să-l asculte şi să se lase asaltată de el, imediat ce intra în casă. Uneori Scipion nici nu mai aştepta să ajungă în pat. O ţintuia chinuitor pe hol, în timp ce o săruta de parcă voia să-şi tragă răsuflarea din ea. Apoi o ducea pe sus în dormitor, o dezbrăca şi o întindea pe pat. După ce-şi dădea jos tot ce avea pe el, Scipion se aşeza lîngă ea. Degetele de la picioare pe care ea i le retezase îl chinuiau de parcă ar fi degerat din nou, în timp ce prietenul lor comun, cum îi spunea Lea, se ridica în aşteptarea mîngîierilor ei. Cînd li se făcea foame se duceau amîndoi în bucătărie, fără să se mai îmbrace, Mîncau repede, ce se nimerea, grăbiţi să se întoarcă în pat, ca şi cum de-abia s-ar fi îndrăgostit. De fiecare dată Scipion îi bătea la uşă cu gîndul să îi propună sau chiar să o ceară – de la cine? – în căsătorie şi tot de fiecare dată, se întorcea acasă înainte de a găsi şi cuvintele şi momentul potrivit. I se părea că dacă i-ar fi spus că vrea să se însoare cu ea, în timp ce stăteau goi unul lîngă altul, ar fi dat timpul cu ani înapoi, pe vremea cînd el începuse să-i facă curte, iar ea se ferea de asediul lui, fiindcă detesta ofiţerimea exilată aici în oraş. Obraznici, proşti, curvari, beţivi şi, îşi amintea Lea, în ceea ce îl privea – un apucat de care era mai bine să te fereşti. Şi totuşi, la balul anual de binefacere pe care îl dădea primăria, a acceptat invitaţia lui la dans, deşi cînd a văzut că se apropie de ea, Lea era pregătită să-l refuze: „Domnule ofiţer, respect prea mult armata ca să dansez cu dvs.”. In locul acestei replici, Lea i-a întins mîna şi şi-a scăldat ochii în privirile lui ca şi cum nu aştepta decît să o invite.
