Medgidia, orasul de apoi. Teodorescu2
Astazi, episodul 2 de la
Trandafirul Profetului
Cam trăgea curentul în geamie. Muezinul Iusuf, tînăr, tinerel, contractase un reumatismum care îl chinuia noaptea, de viermuia în pat şi ofta aşteptînd să-i treacă durerile. Nu se ducea la doctor, spera că Profetul îl va ajuta. I-a destăinuit imamului că îl sfredeleau nişte dureri prin oase, iar imamul i-a recomandat nişte cataplasme cu frunze de aloe, ca expresie a milei lui Allah pentru reumatici. Pe el îl încercau nişte fierbinţeli, cărora nu le dădea atenţie prins în corespondenţa cu credincioşii. Scrisorile se răriseră, iar cele care-i veneau din Turcia şi din ţări lovite de război ajungeau cu mare întîrziere. Dar întrebările la care trebuia să răspundă erau parcă mai complicate şi medita uneori nesigur în dreptatea judecăţii sale. Ce le putea spune, să-i ajute, turcilor pe care îi prinsese războiul în Egipt, cu afaceri mici la care însă nu puteau renunţa, fiindcă ar fi murit de foame? Admiraţia lui pentru geniul războinic al fuhrerului de la Berlin începuse să scadă, iar ceea ce mai afla de la turcii care călătoreau în Germania i-l scotea de la suflet. Războiul îşi avea legile sale neîndurătoare, dar marii oameni de arme cată să nu oropsească oameni nevinovaţi şi îşi hăţuiesc soldaţii să nu dea iama în civili, nu-i îndeamnă la rele şi la omoruri care mînjesc haina militară. Corespondenţilor săi turci din Egipt le scria să nu uite că erau pe pămînt străin şi să se ţină deoparte: nici cu unii, nici cu alţii, încît să nu se trezească apoi la mijloc sau să stîrnească dorinţa de răzbunare a vreunora. Cînd mai venea în permisie cîte un turc din armata română, îl punea în încurcătură: Allah l-ar lua în paradis, la o adică, dacă murea pe front? Ce era să le spună acestora? După părerea lui erau slabe speranţe. Nu era un război sfînt pentru musulmani, încît fiecare avea să fie judecat după faptele sale, nu ca luptător al credinţei. Pentru a-i mai întări însă pe turcii săi care aveau să se întoarcă pe front, le spunea că nici pentru creştini nu era un război sfînt. Se răspîndeşte zvonul că imamul le taie avîntul turcilor din armată şi că îşi îngăduie să pună la îndoială cruciada antibolşevică a mareşalului. Îi bate la uşă imamului un careva de la Siguranţă, să discute puţin cu el. Înalt, grăsuţ, cu pălărie de fetru, blană de şoarece. Nu se descalţă la intrare, în ciuda rugăminţii imamului şi îi zice în casă, cu pălăria pe cap, că s-au adunat cam multe, cît o fi el de învăţat şi de sfătuitor al turcilor din toată lumea. Imamul l-a anunţat că se va plînge împotriva lui şi autorităţilor române şi prietenilor săi musulmani din străinătate. Omul Siguranţei ii spune că autorităţile sînt deranjate de atitudinea lui şi că această vizită neprotocolară e o ultimă dovadă de politeţe din partea statului care ar fi putut să ordone o percheziţie amănunţită la el acasă, să i-o întoarcă pe dos, sau chiar să-l ia la nişte discuţii în arest. În urma acestei vizite, imamul a crezut că febra care-l încerca i se trăgea de la supărare. Se mai alesese şi cu o tuse căznită. Asta o punea pe seama prafului din oraş pe care vîntul îl ridica mai rău ca în alţi ani. Şi n-avea el vreme să se gîndească la asemenea mărunţişuri de cînd începuse să se întrebe dacă nu cumva, prin agentul Siguranţei, primise un semn că locul lui nu mai era aici. Totuşi un important semn contrar era că geamia se umplea înaintea predicilor sale. Veneau turcii bătrîni din satele vecine şi în afară de credincioşii nelipsiţi, se înghesuiau tătarii din oraş să-l asculte. Bătrînii aveau copii pe front, cei tineri se aşteptau să fie luaţi în armată, iar cei trecuţi de vîrsta luării sub arme erau împinşi la geamie de nevestele lor. Toţi aşeptau să audă de la el ce se mai întîmpla pe front şi dacă a aflat ceva despre cei daţi dispăruţi. Dar semnul semnelor că trebuia să rămînă aici l-a primit imamul cînd în timpul predicii l-a luat tusea, ceeea ce n-ar fi fost o noutate, dar cînd îşi duce cuviincios batista la gură, o înfloreşte cu o pată de sînge şi spută, ca un boboc de trandafir roşu gălbui. Nu era galben, ca trandafirii trădării soţiei profetului, însă dacă ar fi hotărît să plece, poate că semnul din batistă n-ar fi fost mai degrabă sîngeriu, ci doar de un galben lipsit de speranţă din partea profetului.
