…memento mori – varianta olteneasca: "pomana viului"

…iata un subiect care ar merita o discutie mai serioasa decat o postare pe blog la o ora tarzie din noapte. Conform unui excelent video-documentar publicat online de EvZ (nu ratati filmuletzul! face mai mult decat textul), satenii din Vadastra, Olt isi fac pomana inca din timpul vietzii. O fac temeinic, dupa cum zice datina: cu preot, slujbe de pomenire, hainele „mortului” date viilor, colacei, mancare si bautura.
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/842440/Repetitie-de-inmormantare–VIDEO/
Avantajul pomenitorilor? Pai pomana va fi, aproape cu siguranta, mai imbelsugata decat in abesenta „protagonistului”. Avantajul pomenitului? Ca poate controla „situatia”: stie ce se da, cui se da, cine ce spune (si cum la-r putea barfi cate vreme e de fata in trup?), s.a.m.d. Oltenii care au trecut prin ritual aveau explicatii de bun-simt: nu stim daca va fi ceva pe lumea celalalta („tre’ sa fie ceva!” – exclama, increzatoare, o voce din off) da’ daca este, nu-i mai bine sa fii pregatit cum se cuvine? E un soi de pariu al lui Pascal, in varianta olteneasca.
Pe scurt, pentru improspatarea memoriei, pariul lui Pascal cu necredinciosul suna cam asa: „Daca tu ai dreptate si eu ma-nsel, eu nu am pierdut nimic, iar tu n-ai castigat nimic. Dar, daca eu am dreptate si tu te-nseli, eu am castigat totul, iar tu ai pierdut totul”. Simplu, logic, eficient. In ortodoxie se numeste „calea slugii” (buna si asta). Frica pazeste turma pacatelor. Dar mai exista „calea stapanului” (parca) – nu faci fapte bune de frica iadului, ci din pofta raiului – din dorinta de a te „infrupta” din rai. Si mai este calea „imparateasca” – o faci din dragoste de Dumnezeu, pur si simplu, nici de frica pedepselor, nici din dorinta bunurilor de dupa.
Nu stiu daca, dpdv canonic, asa ceva este permis – preotul care slujea (personajul cel mai putin firesc, de-altminteri – imi pare rau s-o spun) nu parea sa aiba nimic impotriva. Din punct de vedere omenesc, e clar pentru oricine urmareste filmuletzul ca oamenii tratau problema cu firescul (zice-se livresc – iata dovada ca nu-i asa!) vietii/mortii de zi cu zi: „Ce mai putem si face? Ieri ne-am nascut, astazi traim, maine murim. Doar n-o sa ne smulgem pentru atat lucru parul din cap”. Pomana viului e un bun exercitiu de memento mori – mai firesc intr-un fel decat meditatiile pe cadavre, la morminte, langa schelete, etc mai raspandite prin lumea catolica (desi nu excluse din cea ortodoxa – vezi Patericul) sau cea a tantristilor.
Pe de alta parte, insa, intrupeaza aceeasi dorinta moderna de a controla totul – inclusiv moartea si viata de dupa.
Repet: e tarziu, mi-e somn, vorbesc/scriu cu jumatati de idei – dar subiectul merita o discutie mai serioasa. Nu credeti?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here