…moarte si sarbatoare pe Amazon (I) + Floriile
… in care vom vorbi despre diferite feluri de moarte si, putin, despre sarbatori. (Dupa atata politica, putina „relaxare” in jungla – la loc de verdeata – nu are cui sa-i strice.)
Ramasesem cu povestea (pentru ca o poveste este, chiar daca adevarata – si cat mi-am dorit, copil fiind, sa traiesc o poveste care daca n-ar fi, nu s-ar povesti?) in momentul in care ne intorceam din jungla, dupa o noapte de calatorit pe Ampyiacu, Raul Otravit. Era soare, Pucaurquillo se zarea in stanga noastra, eram cu totii veseli, relaxati. Viata era frumoasa. Dupa o asemenea noapte am fi putut fi in apa, morti, sau pierduti in mijlocul junglei. Multe scenarii erau posibile. Noua, insa, ne „iesise” cel mai bun. Eram la doar cateva sute de metri de civilizatie. Vorba inscriptiei de pe o cruce din cimitirul Bellu, fost Patrunjelu’: „O facui si pe asta!” O facuseram. Supravietuiseram.
Dupa atata amar (?!?) de zile petrecute departe de orice asezare, zile in care nu mai vazusem alte fete, definitia civilizatiei incepe sa se schimbe. In Pucaurquillo existau doua generatoare electrice, unde ne puteam incarca videocamera, existau cateva televizoare (nu ca le-am fi dus – surprinzator! – lipsa), exista un soi de magazin satesc de unde puteai cunpara Inca-Cola si bere si biscuiti, exista coca, existau tigari. Dar mai cu seama existau oameni. Multi oameni. Vreo 200. Alta viata. Ceea ce pentru turistii care se avantasera pana in Pevas reprezenta strafundurile junglei, care veneau cu vreo salupa, faceau poze cu indieni imbracati in frunze de palmieri, s.a.m.d, pentru noi era deja culmea comfortului. Chestie de perspectiva, repet.
„Nu te opri. Coboram pana la Pevas”, i-a spus Aukcoo lui Paco, aflat la carma. „Gringos” – a spus, aratandu-ne cu degetul – „vor sa afle cand le pleaca vaporul”. Sigur, m-am gandit, tipic Aukcoo. Da vina pe noi. Indienii vroiau doar sa ajunga acasa. „Si-n plus trebuie sa mai cumparam de-ale gurii pentru sarbatoare”.
Asta i-a linistit pana si pe indieni. Daca ne-am fi oprit, probabil ca n-am mai fi putut strange energia necesara pentru a mai merge pana in Pevas. Or, era absolut necesar sa aflam cand vine vaporul de intoarcere in Iquitos. Mai aveam ayahuasca de baut, un avion de prins. Si, tot din Pevas, puteam cumapara oua, faina, zahar si ce mai era nevoie pentru a sarbatori cum se cuvine intoarcerea din jungla. Asta era traditia: te intorceai intreg, sanatos si cu vanat, organizai o petrecere. In plus, mai eram si noi – doi gringos care se pregateau de plecare, dupa cateva saptamani petrecute impreuna – un motiv in plus de petrecere.
Sederea la Pevas a fost scurta – vreo doua ore. Din nou, n-am intrat in „oras”. Ne-am oprit la una dintre casele cocotzate pe catalige care margineau intrarea „in port”. De ce? Nu stiu. Invatasem ca unele intrebari raman mai bine ne-puse. Avea Aukcoo ceva dusmani in oras? Il enervase cineva, ii interzisese cineva intrarea? Si-o interzisese singur? Habar n-am.
Ceva, insa, suficient de serios se intamplase pentru ca Aukcoo sa refuze invitatia la o bere gratis facuta de catre faimosul pictor din Pevas (i-am uitat numele, da-l puteti gasi pe Google:), intalnit pe vaporul care ne adusese (daca va mai amintiti). Noi n-am ucis cu mintea aceasta taina. Si nici n-am simtit nevoia. Florin si cu mine nu vroiam decat sa ajungem mai repede inapoi in sat.
Pana Aukcoo si indienii au mers la statia de radio si-n piata, ne-am cumparat doua beri, i-am dat unui copilas cateva caiete si pixuri si ne-am zgait de jur imprejur. Pe copilas il chema Jose, rupea cateva vorbe pe engleza si visa sa ajunga intr-o zi sa traiasca in Iquitos, sau – asta era deja peste puterile lui de visare – la Lima. Ii vazusem pe indienii din Iquitos si Lima, traind in baraci asemanatoare celor din Pevas, dar fara avantajele traiului in jungla. Nu mi se parea mai fericiti. Dar nu puteam condamna nici pornirea de a visa la altceva. In fond, nici Pevas nu (mai) era jungla, iar ceea ce noua ni se parea romantic, pentru multi dintre cei tineri devenise deja un chin si o rusine. Cam ca in Romania, unde strainii vin sa plateasca sa mulga vaca si s-o duca la pascut, iar tinerii viseaza sa munceasca in constructii in Spania.
Cand i-am dat coiplului pixurile Bic mi-am amintit cat de tare ma enervau strainii care, in 1990, din autocar, le aruncau pustilor romani „ciunga”. Pe urma, m-am uitat la fata luminata a lui Jose si m-am mai linsitit. Macar eu ii dadusesm pixurile si caietele in mana, nu i le aruncasem pe geamul vreunui autocar.
Ciocnirea civilizatiilor, altfel decat si-o imaginase Huntington. Ultimele zile petrecute in zona aveau sa fie triste din acest punct de vedere. Asistam la disparitia unei lumi. Nu judecam. Ne multumeam sa constatam si ne bucuram, egoist, ca am apucat sa mai tinem lumanarea lumii vechi.
Eram putintel ipocriti. Primul lucru pe care l-am facut odata ajunsi inapoi in sat, dupa ce ne-am spalat la parau si-am imbucat cate ceva a fost sa platim trei soles (un dolar jumate) pentru a porni generatorul pe benzina si a reincarca videocamera. Din nou, jumatate de sat si-a pornit cele cateva televizoare si lumea s-a strans ca la urs. Noi ne-am grabit spre bodega din sat, unde am comandat niste beri. Deja aratam altfel, paseam altfel. Supravietuiseram junglei, barbile ne crescusera, hainele erau murdare, pescuiseram piranhas, construiseram colibe cu macheta, demonstraseram ca nu suntem aluat moale. Paseam ceva mai drept, radeam ceva mai mult, mestecam coca fara sa ne mai stea in gat. Nu mai eram aceeasi gringos de la plecarea din sat si nu mai eram priviti la fel. Altfel dadeam ziua buna si altfel ni se raspundea. Nu era imaginatia noastra. Pentru oamenii astia, asta era o proba, la fel ca si cicatricea lunga de pe piciorul meu drept. Ma simteam ca-n armata, in aplicatie, pe langa Zalau, cand iesea lumea la porti si ne dadea biscuiti. Ne ardeau insa buzele dupa o bodega: dulciuri, tigari, bere. Asta da dragoste de salbaticie!
Ce rost avea sa ne prefacem? Macar atata invatasem in jungla. Ipocrizia nu ajuta. Ne placuse in jungla, dar ne placea si in „civilizatie”. Inca o data, lumea s-a strans „ca la anaconda”. De data asta, insa, nu era doar datorita (din cauza?) celor doi gringos. Oamenii vroiau si sa auda povestea unei expeditii de vanatoare ajunsa mai departe decat de obicei. Freddy si Paco erau in centrul atentiei, iar Betto incerca si el sa culeaga firimiturile faimei. Din cate imi dadeam seama, reusea. Aukcoo incerca sa-si mentina rolul de dirijor al adunarii, dar nu reusea foarte bine, din cate imi dadeam seama. Oamenii erau insetati dupa povesti, iar Aukcoo, cu spaniola lui de balta, nu putea fi de mare folos.
La un moment dat, un indian imbracat in tricou albastru si sort galben a venit la Aukcoo cu o anaconda in mana. Atunci o prinsese si se gandise omul sa faca un ban. Avea ceva mai bine peste un metru si inca traia. A lasat-o pe podeaua bodegii, spre incantarea pustilor agatati pe te miri unde. „O vrei?” – m-a intrebat Aukcoo. Am ridicat din sprancene. „Pielea, adica”, m-a lamurit. M-am uitat la ea. Avea deja sira spinarii zdrobita. De-abia mai misca. Era, oricum, un sarpe condamnat. De ce nu? Ii scurtam suferinta, indianul facea un ban, eu ma alegeam cu un „trofeu”, toata lumea era multumita. Mi-am amintit de toate cartile despre colonialism citite, de toate cursurile luate pe tema „omului alb” – nu foloseau la nimic. „Sigur”, am zis. „De ce nu? Cat face?” Dupa o negociere crancena cu Aukcoo, omul l-a lasat la vreo trei soles. Am scos banii si omul mi-a facut semn sa-l urmez. „Unde?” l-am intrebat pe Aukcoo. „E pielea ta”, mi-a raspuns. „Tu-l omori, tu-l jupoi. Ei iau banii si-l mananca.” Corect.
N-am mers departe. Am luat anaconda in mana. Nu se mai incolacea. Zacea. Isi astepta si ea sfarsitul. Am facut cativa pasi si-am pus-o la pamant. Am scos cutitul de la brau si i-am retezat capul. Nu s-a zbatut. Indianul m-a ajutat s-o jupoi. Lumea se zgaia – ca la anaconda. Mi-a aratat cum. Iertata-mi fie comparatia, dar e precum ai scoate un prezervativ. Am scos pielea intreaga. I-am lasat carnea. Mi-a multumit. I-am multumit si eu. M-am intors in bodega cu pielea intreaga in mana. Nu stiam daca ma simt bine sau rau. Nu-l prinsesem eu. Eu platisem doar pentru un trofeu. Dar sarpele era oricum aproape mort. Si eram inca foarte aproape de jungla. Si am fost si bolnav:)
Paco s-a rupt din masa admiratorilor si mi-a aratat cum sa tai o creanga si cum sa pun pielea pe bat – la propriu! Asa, mi-a explicat Aukcoo, o poti lasa se usuce. Cand e uscata, o tai si-o poti atarna oriunde. Aveam deja doua capete de piranhas uscate la foc. Asa a inceput ideea unui „colt Amazonian” in casa din America.
Can m-am intors la masa un tanar indian s-a apropiat de noi. Avea pantaloni de stofa, cu dunga, camasa si pantofi. Era singurul imbracat asa din toata bodega. Singurul incaltat. A venit direct la masa la care Florin si cu mine ne sorbeam berile, sporovaiam, si incercam sa intelegem ce ni se petrecuse in jungla. (Erau patru mese cu totul: una ocupata de gringos, doua de Aukcoo, Paco, Freddy, Betto si curiosi, a patra a unor indieni care refuzau sa se lase antrenati in aceasta poveste. Tanarul indian venise de la masa a patra, unde se bea Inca-Cola.)
„Do you know Jesus?” – ne-a intrebat in engleza. M-am uitat la Florin, Florin s-a uitat la mine. A inceput sa rada. „No, zi-i ceva!” I-am zis. I-am aratat crucea de la gat, i-am explicat ca suntem crestini ortodocsi, ca noi il „stim” pe Jesus de vreo 2000 de ani, desi inca mai avem probleme in a-L intelege. N-a priceput nimic.
Mi-am amintit de tineretile mele clujene. Intr-o dimineata, dupa o petrecere, m-am trezit la usa cu doi martori ai lui Iehova. Oameni de treaba, care incercau sa ma convinga ca Biblia trebuie luata ad literam. Eram mahmur. „Vreti ad literam?” – i-am intrebat. „Va rog sa va scoateti camasile si sa mi le dati, dupa care va rog sa veniti cu mine, pe jos, pana in centru”. Le-am aratat Biblia. Oamenii erau obisnuti doar cu bibliile lor, indoite la anumite pagini. „Doar scrie ca daca va cere cineva haina sa-i dati si camasa, si daca va cere sa-l insotiti o leghe, sa-l insotiti doua.” Au plecat, bombanind.
Tanarul, mi-a explicat Aukcoo, era liderul penticostalilor din sat. Vorbea o engleza mai curata (gramatical) decat cea a lui Aukcoo si avea ambitii mari. Ca si copilul Jose din Pevas, si el se saturase de romantismul traiului in jungla. Vroia strada-ngusta unde gusta omul viata mai din plin, vorba lui Toparceanu. Si era incaltat, „cel putin”. Singurul incaltat.
„Cu cine v-ati duce mai degraba in jungla?” m-a intrebat Aukcoo, cu gura plina de coca si de bere. „Cu el sau cu Freddy?” M-am uitat la Freddy. Avea si el gura plina de coca si bere, cateva firicele de zeama verzuie i se scurgeau pe barbie. M-am intors spre tanarul penticostal. „Cate rauri sunt in sus pe Ampyiacu?” – l-am intrebat. Ni le-a spus pe primele trei. Si pe-orma? Pe-orma nu mai stia. M-am uitat la pantalonii lui cu dunga si mi-am amintit cum a sarit Freddy, imbracat, cu cizmele in picioare, dupa undita trasa in rau de un piranhas. „Cu Freddy”, i-am zis lui Aukcoo. Am ras cu totii una buna. De la distanta penticostalului, s-ar fi putut crede ca eram o mana de necredinciosi. Nu cred.
Privind in retrospectiva, ma intreb acum daca nu am reactionat cum reactioneaza tot crestinul ortodox la o intalnire cu „pocaitii” – pe care, de obicei, ii baga in aceeasi oala. (La biserica de aici avem vreo doua masini cu abtibilduri care spun cam asa: „Preaching the true religion 2000 years” – o trimitere evidenta la toate cultele protestante care afiseaza mesaje de genul „preaching the true religion for 20 sau 50, sau 200 years). Nu cred. Cred cum credea Aukcoo – care nu crede in nimic. Tanarul cu pricina manca rahat. Vroia sa iasa din jungla, iar penticostalii ii oferisera o portita. Daca se mintea singur sau vroia doar sa-i minta pe altii nu era treaba mea. Refuzam sa ma simt vinovat. Nu-l judecam (foarte aspru:) dar refuzam sa ma las judecat doar pentru ca beam o bere, imi fumam pipa si ma simteam bine.
Se facuse intuneric. Generatorul s-a stins. Lumea s-a imprastiat, incet-incet. Ne pregateam sa ne ducem spre hamacele noastre cand Aukcoo a declarat strivind tigara: „Now it’s the time – let’s go!” Abia atunci am realizat ca Freddy si Paco erau inca echipati „de jungla”. Betto disparuse – deh, tineretea, dupa cum aveam sa aflam mai tarziu. „Unde mergem?” – l-am intrebat pe Aukcoo. „La vanatoare de Philomedusa Bicolor”, mi-a zis. Alea doua prinse inainte de plecare nu-s de-ajuns.
Zis si facut. Am plecat (inca o data) la vanatoare de broaste otravitoare. Ca si prima dat, am ramas socati de cat de repede intri aici in jungla. Faci zece pasi de la marginea ultimei colibe si esti, de facto in jungla. Singura diferenta fata de raul termitelor sunt urmele lasate de om care se vad la tot pasul: podete, un copac taiat cu macheta, urme de pasi in namol.
Freddy a inceput sa oracaiasca intr-un fel anume. Broastele din copac i-au raspuns. A disparut, inghitit de intuneric. Zece minute era inapoi, cu o broasca in mana. „Bun”, zice Aukcoo – acum vreau alta. Ne afundam din ce in ce mai tare in jungla, podetele peste parauri erau din ce in ce mai rare, la un moment dat am inceput sa facem acrobatii gen Tarzan pentru a trece de pe un mal pe celalalt.
La fiecare 15-20 minute, fie Paco, fie Freddy, se intorceau cu o brasca verzuie in mana: Philomedusa Bicolor. „Great”, spunea Aukcoo. „Alta, acum”. M-am luat dupa Freddy. Eram curios. Cum poate identifica locul dupa oracaitul unei broaste? N-am inteles. Stiu doar c-am urcat si coborat, am traversat cateva rape pe niste trunchiuri de copac cazute, dupa care Freddy mi- a facut semn sa stau pe loc si a inceput sa se catere intr-un copac de vreo 40 de metri (at least). Cam cat un bloc cu opt etaje. L-am urmarit cu raza lanternei.
Ajuns pe la vreo 30 metri de sol a luat-o pe o creanga groasa cat un om. Pana aici toate bune si frumoase. Dar creanga cu pricina se ranifica intr-o multime de ramuri si ramurele care la randu-le, deveneau o intreaga padure de sine statoare. Pas de mai gaseste broasca. Freddy a mai oracait o data. Broasca a raspuns. Era pe-aproape, dar unde anume, doar Freddy parea sa stie. A luat-o, in patru labe, pe o creanga mai subtirica. A mai oracait o data, la fel si broasca. O alta bifurcatie, o alta creanga, deja de grosimea unui picior. O creanga care, sub raza lanternei mele (Freddy n-avea), se balansa periculos la vreo 25 metri de pamant – trei/patru etaje de bloc din manastur? Si alta, mai subtire. Si inca una, pe care privirea mea parea s-o franga. O cadere de la asemenea inaltime echivala cu o moarte sigura, dar Freddy parea sa stie ce face. Creanga cu pricina s-a indoit, a troznit, dar nu s-a rupt. Broasca a oracait, dar n-a fugit (unde?). Freddy s-a intors, trimumfator, cu broasca in mana.
Am avut un moment de slabiciune. L-am imbratisat, i-am zis „locco” si i-am arata prin semne ca o asemenea performanta ar fi demna de Cartea Recordurilor. Nu cred c-a inteles. A inteles, insa, ceva, cand i-am intins o hartie de 20 de dolari. Nu era mult. Pentru mine. El m-a imbratisat, si-am ramas pentru cateva secunde asa, imbratisati, invaluiti de jungla si de intuneric. mai tarziu aveam sa ma intreb cam cati bani le da Aukcoo oamneilor astora, din moment ce Freddy s-a entuziasmat atat de tare de la o hartie de 20 de dolari. 60 de soles? 30 de beri sau 30 de pachete de tigari? N-am intrebat. Stiau ei mai bine decat mine.
Cand ne-am intors la Aukcoo, a mormait din nou un „bine” si a vrut sa-l trimita pe Freddy dupa inca una. I-am zis ca-i destul. Aveam deja vreo 6 broaste. Aukcoo are instincte de jungla. Intelege cand intinde coarda, asa ca n-a protestat. La lumina lanternelor a intins si ultima broasca si a inceput sa-i colecteze veninul.
„Now, we have plenty”, a declarat intr-un sfarsit. „Let;s go home”.
Asa am si facut.
A doua zi urma sa mergem la un „braconaj” cu baoboassa, sa intram in coliba oficiala a lui Victor, adevaratul sef al tribului (nu cea pentru turisiti) sa chemam, cu tobele, familia largita la petrecere, sa facem troc cu ace de pescuit si, intr-un capat de noapte, sa ne turnam otrava de broasca peste arsuri deschise pentru a vedea cum e sa mori fara sa mori. Cam ca traditiile in Pucaurquillo (va urma).
Profit de ocazie pentru a le ura „florilor” (florimi, laure, liliaci, garofite si ce alte „flori” vor mai fi fiind un La Multi Ani! Macar atat trebuie sa recunoasca pana si ateii – un prilej de sarbatoare e, intitdeauna, un prilej de aducere a-minte.
