• ROMÂNIA

…moarte si sarbatoare pe Amazon (II)

…in care experimentam moartea fara moarte cu un venin de broasca si alte peripetii.

Era ultima zi petrecuta in Pucaurquillo si inca mai aveam multe de facut. Dupa micul dejun, Aukcoo ne-a grabit catre rau, unde ne asteptau deja Paco si Freddy. Mergeam la pescuit, dar un pescuit mai deosebit, unde in loc de dinamita aveam sa folosim o radacina – baboassa (sper ca spelling-ul e corect – sau era baobassa?). Am incarcat pe canoe inca doua pirogi mai mici. Betto avea sa ne urmeze intr-o a treia. Nu mergeam departe: cativa kilometri in susul Ampyiacului si aveam nevoie de cat mai multe ambarcatiuni.

Unul dintre pustii care ne insoteau de obicei peregrinarile prin sat s-a catarat si el in barca. Cum toti pareau sa-l cunoasca, n-am zis nimic. Am ajuns la locul cu pricina in vreo jumatate de ora. „Locul” nu se deosebea cu nimic de oricare altul, in susul si-n josul raului. Doar o spartura lata de vreo doi metri in desisul de verdeata care inunda malul putea sa sugereze ceva. „Parca era vorba ca mergem la un lac”, i-am zis lui Aukcoo. „That;s exactly where we are goin’. Move your butts!” Le-am miscat. Mai greu, dar le-am miscat.

Noroiul era pana aproape la genunchi si trebuia sa taram atat canoea cat si pirogile prin jungla, cale de vreo 50 de metri, pana la lac. Nu pare mult, pana nu trebuie s-o faci. (Era un scenariu din Fitzcaraldo in miniatura, numai ca inca nu vazusem filmul. ) Ne-am opintit cu totii vreme de o alta jumatate de ora si mai bine. Intr-un tarziu, toate ambarcatiunile erau pe lac. Dupa ce le-am priponit de copacii de la mal, ne-am afundat din nou in jungla. Gasirea radacinilor de baobassa n-a durat mult. Mult a durat pana Paco si Freddy le-au tocat marunt.

Din cate-am inteles, odata batucite bine, pana la stadiul de fibre, radacinile cu pricina degaja in apa „ceva” care nu otraveste pestii, dar – asta a fost explicatia lui Aukcoo – „le ia oxigenul din apa”. Nemaiputand respira, pestii incep sa sara la suprafata si pot fi cu usurinta prinsi cu harponul. Evident, metoda e mai degraba ineficienta in apele curgatoare. S-o vedem si pe asta. Estimp, pustiul care ne insotise – singurul descult din tot grupul – a insfacat o macheta si a inceput si el sa-i imite pe cei mari. La inceput a taiat niste liane, apoi si-a facut de lucru cu ele, incercand sa le zdrobeasca, aidoma „celor mari”. Nimeni nu-l baga in seama, nimeni nu parea agitat ca un pusti de vreo 4-5 ani, manuieste o macheta aproape cat el.

„Al cui e copilul?” – l-am intrebat pe Aukcoo. A inaltat din umeri. „Al cui e copilul?” – i-a intrebat, la randu-i, Aukcoo pe indieni. Toti au ridicat din umeri. „Al cui esti?” l-a intrebat Paco pe pusti. „A lui..”. „Aha, e Juanito, a lu’…”, ne-a lamurit Paco. Nimeni nu parea socat ca un pusti de patru ani s-a urcat in barca si a mers in jungla cativa kilometri cu un grup de straini. Juanito nu vorbea mult. Cat am stat acolo nu cred sa-l fi auzit scotand mai mult de cateva cuvinte. Nu era genul vorbaret si nici nu incerca sa fie bagat in seama. Era foarte serios si foarte multumit ca e lasat sa participe la intreaga operatiune.

Mi-am amintit de pustii care eram cand, cu cheile de gat, eram lasati sa colindam orasul si dealurile din imprejurimi in lung si-n lat. Atata timp cat seara ne intorceam acasa, nimeni nu se ingrijora. Telefoane celulare pentru a „tine copilul sub observatie” nu erau. Din cate stiu, nimeni n-a patit niciodata, nimic. Atata doar ca Juanito nu avea cheie (pentru ca nu avea casa cu lacat) si nu eram in Brad, ci undeva, in mijlocul junglei amazoniene.

Dupa ce s-a strans un sac de fibre, Freddy a hotarat ca e de ajuns. Lacul era destul de mare – de aici si nevoia mai multor ambarcatiuni care sa imprastie baobassa in toate colturile – dar nici indienii n-aveau planuri mari. Era lacul lor. Nu-l puteau secatui de peste pentru o singura petrecere. Aveau de gand sa prinda doar cat sa diversifice meniul de maimuta si mohas.

Ne-am impartit in grupuri. Eu am nimerit in barca cu Paco si Juanito. Juanito si-a pus, in loc de bancuta, un bat de-a curmezisul priogii si a ramas cuminte acolo, fericit cand, de doua ori, Paco i-a ingaduit sa manuiasca harponul. In rest a prins cativa pestisori cu mana si s-a jucat cu cei prinsi de Paco. Pentru ca asa a fost: la cinci-zece minute dupa ce fibrele au fost aruncate pe langa malurile lacului, pestii au inceput sa sara din apa. La inceput mai mici si mai rar, apoi din ce in ce mai mari si din ce in ce mai des. Dupa cum aveam sa ne convingem noaptea, cu veninul de Philomedusa Bicolor, oamenii astia stiau ce vorbesc.

Am stat pe lac cam o ora, timp in care indienii au reusit sa harponeze vreo opt pesti marisori, de toate culorile.

Noi, astilaltii, am prins vreo alti douazeci cu mana – dar mici sub o palma. (Si, da, daca ma-ntrebati, am incercat si cu harponul si nu, n-am avut nici un succes, chiar daca pestele cu pricina era la suprafata apei, mai mult mort decat viu.) Vroiam sa-i aruncam, dar Juanito i-a vrut pe toti. Isi pregatea propria sarbatoare. Noua ne era suficient.
 

Pana am tras inapoi toate pirogile si canoea prin namolul junglei, pana am plutit la vale, s-a facut destul de tarziu. Am ajuns in Pucaurquillo putin dupa patru dupa-amiaza, plini de namol din cap pana-n picioare. „Forget lunch”, ne-a zis Aukcoo. „Oricum, mancam peste vreo doua ore. Mergeti, spalati-va, puneti-va haine curate. Nu se cuvine sa mergem oricum in coliba lui Victor.” Asa am si facut. Am mers la parau, ne-am spalat, ne-am curatat hainele si bocancii de noroi – ne-am ferchezuit, cum se spune.
 

Pe la cinci jumatate, gatiti „pruna”, am luat-o spre coliba lui Victor, dar – la nici douazeci de metri de ea, Aukcoo a cotit-o spre jungla. „Ne-a invitat in ‘adevarata’ coliba a satului. Aia pe care ati vazut-o voi, in centrul satului, e o facatura.” Din cate am inteles, pe masura ce rivalitatea dintre puterea spirituala (Victor) si puterea seculara (primarul, al carui nume nu-l mai retin) s-a intetit, batalia pentru „coliba sfintita, a satului” s-a amplificat si ea. Ii spun asa total nepotrivit – indienii sunt animisti, n-au „sfinti” si nici notiunea de „sfintire”. Au, insa, la fel ca mai toata lumea, notiunea de „sacru”. Coliba satului era sacra, iar „preotul” (din nou, o formula nepotrivita) era – trebuia sa fie – Victor. Asa fusese de cand lumea. Pana cand a ajuns si-n Pucaurquillo civilizatia.

Tribul – de fapt triburile (va reamintesc ca Pucaurquillo e cel putin pe Ampyicacu un unicat – compus din Boras si Totos) – s-a impartit si el intre sustinatorii primarului, reprezentantul guvernului (de unde vin banii) si „traditionalistii”, sustinatorii lui Victor care se imputinau vazand cu ochii. Realizand ca nu mai are controlul colibei pentru mult timp, Victor a hotarat ca singura modalitate pentru a o mentine „sacra” e sa o mute. Si-a mutat-o. Dimpreuna cu sustinatorii sai, a mutat-o cateva sute de metri mai incolo (cateva zeci de metri in spatele casei sale), undeva in jungla ce inconjoara satul.

Si-acum urma sa ne primeasca pe noi. Abia atunci ne-am simtit cu adevarat onorati de invitatie. Urma sa intram intr-un spatiu sacru in care jumatate de sat, deja, nu mai avea voie sa paseasca. Evident, n-am facut fotografii. Construita initia pentru a adaposti cateva zeci de persoane, coliba parea acum mai degraba pustie.  Cu exceptia noastra, mai erau de fata Paco, Fredy si Betto, plus doi indieni – rude, din cate am inteles. Nu erau femei. Am inteles ca restul lumii ne astepta la casa lui Victor.

Ne-am asezat fata in fata, pe doua buturugi lungi, cu un foc mititel in mijloc. In penumbra care ne inconjura am intrezarit doua tambururi uriase, de vreo doi metri lungime, si un metru in diametru. N-am spus nimic. Nu stiam ce. Si, oricum, nu ne-ar fi inteles. Surprinzator, insa, n-a fost nimic extrem de formalizat. (Ca orice strain, ma asteptam la ritualuri cu fum, cantece, dansuri, frunze uscate, etc – aveau sa vina si astea, dar mult mai tarziu, cand ne asteptam mai putin.) Intai de toate, am luat cu totii o gura de coca. Aukcoo a inceput prin a tine un discurs in spaniola, din care am inteles ca-i multumea lui Victor pentru ospitalitate, a laudat felul in care se comportasera pe parcursul expeditiei Paco, Freddy si Betto (in ordinea asta – va reamintesc ca, desi Freddy era, evident, mai bun, Paco era, totusi, ginerele lui Victor), le-a prevazut un „viitor luminos” in cariera de ghizi pentru alti ‘gringos’ pe care mai avea sa-i aduca si a incheiat cu o lauda scurta si la adresa gringos, care s-au dovedit „baieti de treaba”.

Dupa care a vorbit Victor. I-a multumit lui Aukcoo pentru tot ceea ce face pentru trib, a pomenit ceva si de noi, si de medicamentul pe care i-l dadusem la venire pustiului cu falca rupta (daca nu va mai amintiti, cititi primele postari), a mai zis ceva ce n-am inteles si-a deschis „festivitatile”. Cel putin asa am dedus. Toata lumea s-a relaxat, Paco si Freddy au inceput sa povesteasca ispravi din jungla, toata lumea radea – era, din cate ne dadeam noi seama, un soi de discutie „la o bere cu baietii”. De altfel, zece minute mai tarziu, Victor i-a facut un semn lui Betto, care a aparut rapid cu una dintre cele doua navete de bere cumparate mai dinainte. Fumam, mestecam coca, beam bere. Povesteam. Fiecare pe limba lui. Florin cu mine, eu cu Aukcoo, Aukcoo cu Victor, Victor cu Paco, Freddy cu Betto, s.a.m.d. La rastimpuri, aratau catre noi si radeau – sper ca era de bine.

O jumatate de ora mai tarziu, toata lumea era bine dispusa. (Va reamintesc ca berea-bere, nu massato, e in continuare, pentru indienii din Pucaurqillo, un lux pe care ti-l permiti doar la ocazii mari, si-atunci in cantitati mai degraba infime; o sticla de bere – 3 soles/3 lei – se „portioneaza” intre trei-patru insi. Iar acum, dintr-o data, fiecare avea sticla lui.) Abia atunci am indraznit sa-l intreb pe Aukcoo daca „toacele” acelea uriase mai sunt in folosinta. „Cum nu?” mi-a raspuns. „Pai neavand telefoane, astea raman in continuare modalitatea No 1 de comunicare rapida in sat”. L-am rugat sa-l roage pe Victor sa ne arate cum se folosesc.

A fost incantat. Mai intai, a „anuntat” satul, cu un ritm aparte, ca urmeaza petrecerea la el acasa. A urmat o invocare a unor spirite nu , dupa care ne-a facut semn ca putem incerca si noi. „Pai nu ‘confuzam’ lumea, batand aiurea?” „Nicidecum. Daca nimeni nu intelege ritmul, nimeni nu-l baga in seama.” Asa se face ca, pentru cinci minute, pe Ampyiacu au rasunat sunete de tobe a caror chemare n-a inteles-o nimeni.

Dupa ce ne-am facut si damblaua asta, Victor a dat semnalul de plecare spre casa. Erau acolo cel putin zece persoane – majoritatea femei si copii. Evident, toti ne asteptau pentru a incepe festinul: mohas, maimunta, peste, yuca, banane, ananas, orez, ba chiar si cateva oua.Victor, insa, avea alte planuri. Dupa ce am facut prezentarile (nu ma-ntrebati nume, jungla nu e cu nimic deosebita de receptiile simandicoase – toata lumea face cunostiinta cu toata lumea, iar la sfarsit nimeni nu mai stie cine era cine), ne-a facut semn sa-l urmam pe „terasa” din spate.

Dupa cum m-a informat pe fuga Aukcoo, Victor vroia sa-mi ceara ceva si nu se cuvenea s-o faca de fata cu toata lumea.

Asta am inteles. Ne-am asezat si am inceput prin a bea „rachie de usturoi” (aguardiente fermentat cu usturoi de jungla). Turnat in coji de cocos, licoarea trebuia dusa mai intai la frunte, apoi la piept, apoi bauta. Cand era la frunte, trebuia sa te gandesti la ceva frumos. Eu m-am gandit la expeditia care tocmai se terminase. Avea un gust de rachiu prost cu usturoi. Dar, odata bauta, scapam de orice probleme respiratorii. Uitandu-ma la Aukcoo cat fuma la 60 de ani, am sperat ca un sambure de adevar va fi fiind si aici. Nu va ramane decat sa astpetati dimpreuna cu mine. Deocamdata n-a trecut decat un an, dar totul e bine.

Odata trecuta si ceremonia asta, am mai luat niste coca, dupa care Victor a inceput sa vorbeasca, aratand spre mine. „Vrea una dintrele pipele tale”, mi-a tradus Aukcoo. Nu m-a luat prin surprindere. Cand ajunsesem in sat, pipele mele il fascinasera. Daca as fi stiu, as fi adus cu mine alte vreo cinci, care nu ma inspira catusi de putin, si se prafuiesc degeaba pe un rastel de pipe. N-am stiut, asa ca le adusesem pe cele care-mi tihneau cel mai mult.

[Intermezzo: Pipa nu e tigara. Cand ai terminat-o, n-o arunci, n-o strivesti sub talpa. O scuturi si-o vari frumusel in buzunar. Incet-incet, devine parte din tine, cu atat mai mult cu cat, pe masura ce-o fumezi, devine tot mai gustoasa. (Tocmai de aceea, o pipa e mai scumpa daca a fost fumata de suficiente ori inainte. Ma rog, era, pana obsesia igienei n-a luat-o inaintea gustului. Cum sa fumezi o pipa fumata de altul? Simplu, o dezinfectezi. Gustul de pipa fumata ramane.) Pipa, cum zicea Marcel Petrisor, e ca o femeie: daca n-ai grija de ea (i.e., daca n-o pufai la timp), te lasa (i.e., se stinge). Din punct de vedere freudian, pipa le are pe amandoua: si teava prin care pufai, si receptacolul. Am citit o data un articol al unui doctorand in teologie pe aceasta tema. Omul sustinea – pe buna dreptate, cred – ca exista o „ierarhie a tutunului”: incepe cu mestecatul – treapta cea mai de jos, continua cu tigareta (tigara, in acceptiunea romaneasca) – care ofera „instant gratification”, continua cu trabucul („cigars”, in  acceptiunea americana), un simbol evident al falusului, puterea de a-i domina pe altii si pe tine insuti (e delayed gratification) si se inceheie, apoteotic, cu pipa, care le are pe toate.:)

Si-acum  mi se cerea o pipa. Una dintre cele patru pe care le aveam la mine. Le stiam fiecareia istoria, le fumasem pe toate, ma atasasem de fiecare dintre ele, fiecare avea personalitate. Pe care s-o dau? Nu era alegerea Sophiei, nu ma-ntelegeti gresit – la urma urmelor puteam sa refuz targul – dar, tocmai pentru ca ma asteptasem la o asemenea propunere, aveam si eu piticii mei de contar-atac: vroiam macheta lui Paco. Spre deosebire de toate celelalte machete, a lui Paco era, relativ, mica – 25 -30 de cm? (nu m-am obosit a o masura vreodata). Cu o macheta de genul asta ma vedeam mergand la pescuit – cu una normala, de 75, nu. Mai aflasem si ca era o macheta din Columbia – speciala, cum ar veni.

Probabil am fost putin santajist – dar eram la marginea junglei, nu?:) Stiam ca Victor isi doreste pipa cel putin la fel de tare cum imi doream eu macheta lui Paco. Si mai stiam ca Victor e socrul lui Paco si seful tribului. Ulterior, aveam sa aflu ca genul acesta de rationament imi castigase respectul lui Victor. Poate nu si pe cel al lui Paco dar, hei! – nu poti multumi pe toata lumea. Cu Paco aveam sa ma revasez altfel. El era pictor.

Am batut palma. I-am aratat lui Victor cum sa indese tutunul, cum sa desfaca pipa si s-o curete. Era in al noualea cer.

Am mai fi stat la povesti, dar lui Aukcoo i se facuse foame. „Let’ go man! We have to eat and a lot of bargaining to do!” Asa ca am mancat, asezati in cer cu totii, in mijlocul colibei lui Victor. De data asta, am mancat cu totii – femei, copii si barbati. Am mancat cu degetele, am ras – de multe ori fara sa stim de ce (eu si Florin) – si ne-am simtit bine.

Cand harmalaia s-a mai domolit, Victor a mai facut un semn. Cojile de nuca, frunzele de palmier si resturile mesei au disparut si toata lumea a redevenit serioasa: „Let’s talk business”, a zis Aukcoo.

Mult mai tarziu aveam sa realizez ca, ceea ce pentru noi era o banala „targuiala”, pentru ei era era ceva cat se poate de serios. Stiam, in linii mari, la ce sa ne asteptam. Aukcoo ne prevenise, vorbisem cu Florin, ne facuseram planurile. Socoteala de-acasa nu se potriveste, insa, nici macar in jungla, cu cea din targ.

Am inceput prin a da cadourile: pixuri, caiete, creioane, band-aids.

Am continuat, insa, prin a ne tocmi. Fiecare indian a venit cu ceva de „vanzare”: plase si plasute impletite din fibra de palmier, bratari si lanturi si masti si papusi si cercei, care din scoici, care din seminte, care din solzi, care din vreo combinatie a acestora. Sincer, nu mai stiam la ce sa ne uitam. Pe toate nu le puteam cara cu noi, dar ne puteam stradui. A inceput sa ne placa. Am trecut de la fraieri (o cutie de carlige pentru o masca) la meschini (doua carlige sau un trei baterii pentru o bratara) si inapoi la generosi, pe masura ce oferta se subtia iar noi mai aveam „stuff” cu noi care putea fi oricand procurat fie in Romania, fie in State.

Apoi au aparut tablourile. Astea sunt „the big hit” cand vine vorba de turistii care, de la Pevas, se incumata si pana la Pucaurquillo. Initial erau toate „originale”, i.e., pe panza din fibre de palmier si culori obtinute din plante. Albastrul, din cate am inteles, a fost culoarea care a dat peste cap toata aceasta „autenticitate” cautata de gringos ca noi. Din plantele si mineralele din zona, nu poti scoate – ni s-a explicat – un albastru convingator. Or, turistii vroiau albastru cand venea vorba de apa – iar apa e pretundindeni. Cererea si oferta au functionat si de aceasta data. Pictorii locali (printre care Paco era, de departe, cel mai faimos) au inceput prin a cumpara din pevas vopsea albastra. Si-au continuat, cumparand vopsele de toate culorile si, mai tarziu, panza. Pentru gringos ca noi, in cautarea „autenticitatii”, pentru cateva zile, albastru a fost culoarea modernitatii – daca nu a diavolului.  Perceptia s-a schimbat dupa experienta cu ayahuasca, dar pentru asta va trebui sa asteptati sa ajungem in Iquitos.

Sa fiu sincer, incepuseram sa ne-mbatam: atat eu, cat si Florin, aveam sentimentul acela adolescentin de „acum ori niciodata”. Supravietuiseram junglei, a doua zi urma sa plecam spre civilizatie – why not? Si-atunci am inceput sa oferim bani.

Nu degeaba se zice ca banul e ochiul dracului.

Un soles in SUA, in Romania, sau chiar in Iquitos or Pevas, are alta valoare decat in Pucaurquillos. Iar cand, capac peste toate, intervine si arta, tacamul devine complet.

Eu, unul, imi si imaginam „coltul amazonian” – pe care l-am si reconstituit acasa. Florin nu vroia nici el sa se lase mai prejos. Cand Paco ne-a aratat o pictura cu un leopard care, calitativ vorbind, ni se parea ca depasea, de la distanta, orice vazusem pana atunci, am inceput sa licitam intre noi. Redeveniseram copii. „Ba eu, ba eu!” Cand Paco a ajuns sa ne ceara 70 de soles pe panza am inteles, insa, ca merseseram prea departe. Cand o macheta foarte buna costa maxim 12, hai 15 soles, a da 70 de soles pentru un tablou – fie el si al unui Picasso de Amazon inseamna a perverti, defintiv, piata. Nu piata de arta – piata, pur si simplu. Inseamna a nenoroci un trib intreg, un sat si – pe termen lung – toate satele asezate de-a lungul Ampyacului.

Credeti-ma! N-a fost meschinarie, a fost generozitate.

Dupa refuzul nostru hotarat de a plati 70 de soles pe tabloul cu jaguarul, lurcrurile au reintrat in normal. Paco nu s-a tocmit, n-a incercat nici macar sa lase din pret, cum ne-am fi asteptat. Avea si el mandria lui de artist de aparat. L-am inteles si sper ca si el ne-a inteles pe noi. Lumea a inceput sa se dezumfle si, oricum, nu mai ramasese mare lucru de cumparat. Ramasesera, in schimb, o caruta de lucruri de daruit. Asa se face ca am daruit cam tot ce ne ramase de care ne puteam debarasa, inclusiv lanternele de frunte: una lui Paco, alta lui Freddy. Betto era tanar – el putea sa mai astepte.

Trusa de prim ajutor – ce mai ramasese din ea – si mai ramasese destul, slava Domnului – i-am oferit-o cadou sotiei lui Victor, in ciuda insistenteleor lui Aukcoo de a i-o inmana lui. Stiam ce fac. Aukcoo vroia sa-si pastreze reputatia de saman-gringo pe spinarea trusei noastre de prin ajutor. Mi s-a parut incorect. Era baiat mare si se putea descurca si singur.

Cand negotul s-a terminat, ne-am imbratisat cu totii si ne-am luat rams bun. Pe multi dintre ei aveam sa-i revedem a doua zi dimineata, in drumul spre Pevas, pe altii – cine stie? Never say never, nu-i asa?

Am ajuns la coliba insotiti doar de Freddy. Va spun: Freddy asta e un om de care, probabil, veti mai auzi. Era o combinatie de lider nascut cu lider facut – lider care se facea singur. De ce a venit cu noi pana la coliba? Nu stiu. Instinctul. (Freddy era Totos, nu Matses – Matses stiu sa foloseasca veninul, Boras si Totots, nu.  Stiu sa prinda broastele, dar nu stu ce sa faca cu ele. Freddy vroia sa invete.) Aukcoo, pe jumatate adormit, ne-a urat somn usor si s-a indreptat spre hamac.

„Wait a minut!” am strigat, cu tot riscul de-a trezi cele cateva femei si copii adormiti prin preajma. „And the poison? The frog’s poison?” Aukcoo s-a uitat la mine cu ochii mijiti. „You never give up, don;t you?” Am luat-o ca pe un compliment. „Never”, am zis si-am ras si zeama de coca amestecata cu bere mi s-a prelins pe barbie. „Putem s-o facem si-n Iquitos, you know”, a incercat Aukoo sa se eschiveze. „No way. You’ve promissed, you said it is better in the jungle. So here we are.” [Disclaimer: in cazul in care mai exista dubii, dialogurile sunt reproduse din memorie – de unde si amestecul anglo-roman.] „It-s fucking one o’clock in the morning.” „So?” – am intrebat cat de candid am putut. Noi eram pe ultima suta de metri, nu el.

A urmat un minut de tacere, in care – banuiesc – Aukcoo s-a luptat cu propriul balaur. „OK”, a zis intr-un sfarsit. „Let’s do it”. Odata luata decizia, Aukcoo s-a binedispus la loc. Banuiesc ca intra in functiune mecanismul bunului simt: daca tot trebuie sa fac „asta”, ce ma impiedica sa ma bucur facand-o? Si inca ceva: dincolo de toata fatada lui, aproape scorojita, Aukcoo era un om de cuvant. Ar fi putut sa ne dea otrava culeasa inainte de plecare, dar – dupa cum singur a recunoscut – n-avea destula (noi n-am fi stiut). Asa ca, in crucea noptii, s-a apucat inca o data de recoltat venin de Philomedusa bicolor (sapo).

De-asta data, o singura broasca a fost de-ajuns. In cateva minute, rastignita si cu un pai in nas, avea sa produca o secretie albicioasa de mai mare dragul.

Aukcoo a amestecat pe un bat veninul proaspat cu
cel vechi, recoltat la venire. „Now we have a cocktail – Who’s first?”

Am fost „first” nu pentru ca eram mai curajos ci, pur si simplu, pentru ca eram mai curios.

M-am dezbracat pana la brau. Aukcoo a luat un bat in mana si m-a intrebat „cate?” Stiam ce vroia sa zica: cate arsuri? Ne spusese deja ca senzatia depinde de numarul de arsuri pe brat peste care se aplica otrava. El avea vreo 20, facute in trei reprize, asa ca am zis, fara sa stau prea mult pe ganduri, „sapte”. „You sure?” „Sure – go ahead!”.

Stiam ca nu murise nimeni (inca) de la tratamentul asta. Stiam la ce sa ma astept. Douazeci-treizeci de minute de moarte si gata. Pot trai cu o moarte de douazeci de minute, mi-am zis.

Si-am avut dreptate.

Pentru inceput, Aukcoo m-a ars cu un bat inrosit pe brat: „one Mississippi, two…” pana la sase. Pana aici, nimic iesit din comun – niste arsuri. Odata ce-am avut sapte, a scuipat peste batul pe care intinsese otrava alba (scuipatul activeaza otrava, ne=a explicat doct) si-a intins un gomoloi de otrava peste fiecare arsura. Pana atunci se comportase ca un chirurg. Dupa, a devenit nursa.

„Now, listen to me”, mi-a spus pe un ton sincer ingrijorat. „You’ll feel like shit. You’ll feel like dying. But you won’t. You have to trust me on this one. You won’t. Nu vei muri. Cata vreme ma crezi ca nu vei muri, nu vei muri. It;s as simple as that. Si dureaza vreo douazeci de minute. Can you handle it?” L-am crezut. Ce motive rationale aveam sa n-o fac? Doar eram (aproape) in mijlocul junglei, pe la doua dimineata, deja otravit de buna voie si nesilit de nimeni – unde mai era loc de-ntors? Nu va mai tin cu sufletul la gura,:) – n-am murit.

In rest, a fost cam cum Aukcoo mi-a zis c-o sa fie (in treacat fie zis, asta mi-a placut la veninul de broasca, comparativ cu ayahuasca – am stiut la ce sa ma astept.)

Acum vine partea la care veti fi dezamagiti. Veti fi dezamagiti pentru simplul motiv ca, dincolo de un punct, mie imi lipsesc cuivintele necesare descrierii. Cum sa-i explici unui orb din nastere culoarea rosie? Sa-i spui ca are gustul cireselor parguite? Haideti s-o luam babeste, totusi, sa vedem ce iese.

Prima parte – partea in care simti ca mori – e simpla: simti ca mori. Am avut bunul simt de a ma propti de un stalp si de a astepta sa treaca. Merge in crescendo – tahicardie, transpiratii – la inceput iti spui „I can handle this”. Atata vreme cat stau pe cur, I can handle this. Nu poti. Eu n-am putut. E ca si cum te-ai scufunda intr-o apa neagra – foarte neagra – in care mai exista, totusi, o luminita la capatul tunelului (iertata-mi fie metafora proasta, dar lat mai buna nu am gasit). Inca mai stii ca te cheama Fumurescu, ca esti pe cale sa mori, inima iti bate sa-ti iasa din piept fara nici o metafora, stii ca esti nacalit in sudoare, stii ca prietenul tau, Florin, te tot intreaba „Aline, esti bine?” Am venit impreuna, plecam impreuna!” La inceput ii spui ca nu, nu esti bine, da’ nici mort nu esti, asa ca mai bine-si pastreaza intrebarile pentru el, dupa care esti atat de mort incat nici macar nu mai catadicsesti sa-i raspunzi; o vreme ii mai auzi vorbind in paralel, ba Florin, ba Aukcoo, p-orma nimic.

Nimic.

Nimic e nimic. Nici alb, nici negru, nici colorat, nici sus, nici jos, nici nimic. Cam pe aici am inceput sa ma sperii. N-a durat, insa, mult. Undeva, in strafundurile constiintei mele stiam: douazeci de minte – o jumatate de ora. Cand ai un orizont de asteptare, chiar daca nu mai ai notiunea timpului, poti trai cu asta. Sunt Mot. Sunt Oltean. Sunt o combinatie fericita. Nu ne dovedesc pe noi plantele halucinogene, chiar daca nu mai suntem acasa. Si n-au invins, vorba lui Jebeleanu.

Mai tarziu aveam sa aflu ca vorbisem despre un anume loc unde se prindeau „adevaratii” piranhas, Nu-mi amintesc. Dar, odata ajuns acasa, am aflat ca veninul de Philomedusa Bicolor e renumit, printre altele, pentru ca le spune vanatorilor unde-si vor gasi vanatul. Vine de se leaga.

Cand am inceput sa ies din apa aia neagra, am iesit repede. In cinci minute eram „cu toti boii acasa” (imi veti ierta lipsa de academisme intr-o asemenea conjunctura). Tremura carnea pe mine, dar boii erau acasa (i-am numarat!:).

Si=a venit randul lui Florin. „Cate arsuri?” – l-a ntrebat Aukcoo, cu taciunele in mana. Sfaraia carnea. „Una” a zis, candid, Florin. „Sa vad cum e.” Com’on, even my wife got two”, a zis Auckoo. Florin nu e omul jumatatilor de masura. „OK, seven then”. Seven au si fost, ca si-n Alba ca Zapada si cei sapte pitici. Atata doar ca Florin a luptat cu veninul. Florin se iluzioneaza ca exista o explicatie logica pentru care sacrifici ceea ce oamenii ‘normali” considera aberant – bunaoara sa-ti sacrfici economiile pentru a merge la Cercul Polar sau la capatul junglei. Bag seama ca cineva, in Brad, a reusit sa ne induca mai multora, aceasta nebunie. Il suspectez, cu drag, pe domnul Bosdoc (prietenii stiu de ce).

Am incercat sa-l convingem sa renunte: „Spune-i sa stea linistit”, mi-a spus Aukcoo. „Isi face rau”. Am incercat. N-am avut cu cine. Chiar cazut la pamant, Florin era convins ca se afla in drum spre paraul in care ne spalam. „Daca broastele astea – mormaia – ne vorba aia pe noi, hai sa le vorba aia si noi pe ele”. Nu le-am.

Douzeci de minute mai tarziu, insa, lucrurile reintrasera in normal. Trecuseram cu bine si de hopul asta. In Iquitos, ne mai astepta inca unul – cel mai mare (ayahuasca). Ne-am dus la culcare si, doua ore mai tarziu, ne-am trezit fara nici o problema. Eram odihniti de parca dormiseram o noapte intreaga. Plecam la Pevas. Plecam de pe Ampyiacu. Indienii ne asteptau la piroga imbracati in haine de nunta (sau de inmormantare?) Mergeau la oras. (Va urma)

PS La Pevas, asteptand vaporul, aveam sa vad cel mai mare somn din viata mea. Patru luni mai tarziu, pe Discovery Channel, o echipa de specialisti, dotati cu toata aparatura posibila, a incercat sa dea de urma somnilor uriasi. Fara succes. A fost, insa, sub ochii nostri si da, putea inghiti un cop
il. Astea nu-s povesti. In general, pe Amazon nu sunt povesti. Povestile cu pirhanasii care te mananca de viu sunt doar in lumea „civilizata”.