Mungiu şi liceul
Am scris cit m-a dus capul despre Amintirile lui Mungiu, in Money Express:
„Legenda activistului“ are însă un potențial de râs delirant – eu am făcut‑o înlocuind în minte situația întâlnirilor de partid cu un team building obișnuit. Niște „șefuți“ și subordonați rămași prizonieri într‑o învârtitoare, iată cea mai frumoasă metaforă a team buildingului din zilele noastre. Sper că nu‑mi veți sări în cap pentru că aș subestima grozăviile comunismului.
Cristian Mungiu însuși (născut în 1968) declară că, pentru puzzle‑ul „Amintirilor“, a căutat regizori din generație cu el, care să fie posesori de „experiență“ sub comunism. Or, decrețeii au o altfel de privire asupra ceaușismului, mult scrâșnit din dinți, dar și multă nostalgie. Anii ’80, cenușii cum vor fi fost ei, nu au fost duri prin represiune directă, ci prin lipsuri exasperante. Nu au avut lașitățile și eroismul anilor ’50, sunt oameni care au declarat că se putea discuta cu Securitatea, că presiunea era mult diferită de începuturile agresive ale regimului Dej. Cert e că decrețeii, generație din care și Mungiu face parte, și‑au petrecut adolescența în comunism și asta se vede. Sunt foarte atenți la mistificări, sunt oameni care au trăit dezamăgirile libertății la vârste fragede, dar care s‑au și bucurat cel mai mult de ieșirea din colivie. Erau cel mai bine pregătiți pentru libertate și popcultură, au fost și foarte vulnerabili la buldozerele realității care au venit să niveleze terenul postcomunist.
Mergeţi să vedeţi filmul.
