…nu ratati!
…interviul cu J.H.H. Weiler din Cotidianul de azi! Va va merge – sper – drept la inima. Si, cum se apropie alegerile europarlamentare, va va oferi un bun prilej de meditatie. Il puteti citi integral aici:
http://www.cotidianul.ro/j_h_h_weiler_n_pe_se_voteaza_cu_majoritati_la_ceausescu_asta_nu_i_democratie-83566.html
In cazul in care nu ati aflat inca de profesorul Weiler, cititi, rogu-va, interviul pana la capat.
Iata doar o mostra – „E atat de bun” spunea seniorul Peltz cand vedea un tablou reusit, „ca parca ar fi pictat de mine!”:))
În 1945, Winston Churchill vorbea despre „Statele Unite ale Europei“. Jürgen Habermas continuă să susţină această idee. Dvs. respingeţi însă proiectul unei Europe federale…
Churchill se ghida după principiul „fă ce-ţi spun, nu ce fac eu“. El nu ar fi renunţat niciodată la suveranitatea britanică, dar pentru alţii ar fi trebuit să fie OK. De cealaltă parte, Habermas are o mare problemă cu identificarea naţională, aşa că singurul debuşeu pentru această dorinţă arzătoare trebuie să treacă prin Uniunea Europeană. După mine e absurd, pentru că geneza UE are la bază respingerea statului atotputernic al anilor ’30 – ’40. Cum am duce asta la bun sfârşit dacă ajungem să creăm un stat european foarte puternic? Ceea ce consider eu că e original şi ar trebui menţinut reprezintă exact acest echilibru complicat între identităţi naţionale puternice şi un nivel ridicat de integrare. Este fără precedent. În istorie, confederaţiile fie s-au transformat în federaţii, fie s-au dezintegrat.
Europa a reuşit ceva insolit, să păstreze state cu identităţi naţionale foarte puternice care, în acelaşi timp, se bucură de un nivel de integrare în unele domenii chiar mai mare decât între provinciile Canadei. Nu sunt un antinaţionalist, pentru că un naţionalism liberal şi pluralist are două mari virtuţi. Prima este originalitatea. O mare parte a originalităţii noastre culturale are legătură cu identitatea naţională, graţie limbilor şi tradiţiilor diferite. O altă mare virtute a naţionalismului liberal este sentimentul apartenenţei. Oameni diferiţi, care nu fac parte din aceeaşi familie sau trib, nu au acelaşi sânge, au însă un grad de solidaritate. E vorba de acel tip de identitate cu o nuanţă erotică, cum e atunci când un atlet român câştigă medalia de aur şi tuturor li se face pielea de găină. Asta ar trebui lăsată la nivelul statelor, iar UE ar trebui să fie organul cerebral care să nu lase naţionalismul să scape de sub control.
ei, fie, haide inca una::)
Una dintre cele mai citate teze ale dumneavoastră este cea în favoarea unei „Europe creştine“ şi etichetaţi modul în care europenii se feresc de moştenirea creştină drept „cristofobie“. Care ar trebui să fie, în opinia dumneavoastră, rolul religiei creştine în construcţia europeană?
Al religiei, în sensul propriu al termenului, nici unul. UE nu are şi nici nu ar trebui să aibă ceva de spus în privinţa religiei. Credinţa individuală a persoanelor ar trebui să fie irelevantă în construcţia europeană. Dar creştinătatea nu e doar religie. Creştinătatea e o cultură. Uitaţi-vă în jur, uitaţi-vă la arhitectură, intraţi într-un muzeu, ascultaţi muzică. Creştinismul este o cultură profundă, o cultură definitorie. Până şi Habermas, după mulţi ani, a ajuns să înţeleagă că e o forţă formidabilă, iar drepturile omului izvorăsc din tradiţia creştină. Rădăcinile creştine fac parte din identitatea Europei. Chiar şi vorbind din perspectiva unui evreu practicant, consider că avem o cultură şi o tradiţie creştină comune. Cred că suntem într-o fază de negare şi nu e sănătos să renegăm acest aspect.
Nu înseamnă că un evreu sau un musulman se va simţi incomod. Să ne uităm la Marea Britanie. E o ţară creştină, regina nu e doar şefa statului, e şi conducătoarea Bisericii, iar pe steag este crucea Sfântului Gheorghe şi, cu toate acestea, musulmanii şi evreii se simt foarte confortabil. Pentru mine este absurd că, atunci când se pregătea proiectul Constituţiei Europene şi creştin-democraţii germani au propus ca rădăcinile creştine ale Europei să fie menţionate în preambul, reacţia a fost ca în faţa ororii ororilor. Poziţia franceză a fost cea mai enervantă, pentru că Franţa a ales – şi e o alegere legitimă – să fie o republică laică, dar jumătate din populaţia Europei trăieşte în ţări ale căror Constituţii conţin referiri la creştinism sau la rădăcinile creştine ori la Dumnezeu. E o parte a Europei. Sunt un pluralist, un liberal, cred că ar trebui să învăţăm toleranţa şi respectul pentru cultura altora, dar nu putem avea respect autentic pentru alte culturi dacă nu ne respectăm propria cultură.
Felicitari, Adriene!
