Operațiunea Sparanghel


    OÎn plină criză SARSCOV2, mii de români se înghesuie prin aeroporturile României pentru a pleca la muncă în Austria sau Germania. Imaginile sunt șocante. O țară în carantină privește din case cum concetățenii lor au fost scoși afară de foame din case. Și văd cum se fac înțelegeri între țări pentru a transporta mână de lucru ieftină cu poduri aeriene. E sclavie, ba nu e scavie, e alegerea lor!, asta e dezbaterea în mediile virtual sociale românești. Nu, e ceva nou: e proletariat European fără țară, fără drepturi. Această ”operațiune Sparanghel” ne spune foarte mult adevăr, mai mult decât putem duce.

    Într-un material sinistru preluat din tabloidul german Bild și redifuzat necritic de mai toată presa română, un fermier german explică: „Majoritatea germanilor nu sunt obişnuiţi să lucreze în câmp ore întregi. Se plâng repede de durerile de spate. Românii sau polonezii sunt mai puternici.”. Ăsta e și un răspuns pentru prea mulții ziariști de la noi care dau lecții de ”civilazație”: hai dom’le, nu le mai plângeți de milă, că se duc voluntar să facă un ban, că așa e în capitalismul luminos, blabla. Păi uitați-vă, dragi ideologi de ziua a 7-a, cum vorbesc chiar angajatorii, e pe cât de puternic au spatele națiile din est. E adevărat că de controlul la dinți n-au zis nimic.

    Ăștia angajează în funcție de cum ai șira spinării, s-ar părea. Când ajung acolo, un alt avantaj e că muncitorii estici, cei mai mulți fiind români, lucrează continuu, nu ca germanii cu dureri de spate, stau și semi-închiși, nu au niciun contact cu lumea exterioară dormitoarelor și câmpului de lucru. Dar nu poți să spui că ai de fapt un fel de lagăr de muncă în toată regula, că iar se supără activiștii capitalismului românesc.

    De fapt, îi doare spatele și pe ai noștri, îi doare și pe polonezi, îi doare și pe vietnamezii care lucrează pe la noi. Numai că nu spun, că n-au încotro. Iar când spatele cedează acești oameni nu încarcă sistemul de sănătate german, vin înapoi acasă, cei mai mulți neasigurați de ani de zile și încearcă să capete îngrijire aici. Ăsta e marele business. Spatele se rupe în Vest și se tratează, eventual, acasă.

    Acest proletar fără țară și fără drepturi e proletarul european, e tot ce a putut produce UE mai performant în câmpul muncii. Migrația internă pentru supraviețuire a fost învelită în ”dreptul la mobilitate”. Iar lideri, elitele României nu spun nimic, nu provoacă măcar dezbateri despre această chesiune esențială care ar putea fi însăși cea mai importantă dezbatere despre viitorul UE: de ce nu avem un muncitor european transnațional cu demnitatea asigurată? Până și stânga europeană vestică fermentează în vechile idei cu protecționisme și baricadări în casa națională în tip ce milioane de muncitori din afară (esteuropeni sau migranți din exteriorul UE) le mișună pe sub nas. Marea producție de ”colaboratori”, de muncitori tip user de aplicație, ei sunt marea producție globală și europeană. Și ei au fost primul semnal că totul se surpă. De la primele decese anunțate în Ialia, sute de mii de oameni au rămas fără joburi, fără bani și au luat-o înapoi în România. Iar liderii europeni nu au avut nimic de spus despre acest fenomen de mișacare tectonică a unor milioane, nu li s-a părut important.

    Așa arată, așadar, angajatul perfect și pentru afaceriștii germani și pentru ăia români (numai că ăia români vor să-i hămălească pe și mai puțini bani, unii speră că le va permite COVID-ul să țină acasă această comoară). Și în Vest în ultimii 40 de ani au fost tăieri de bugete din ceea ce s-a chemat ”statul bunăstării”. Multe au fost suplinite cu lucrători din est. Înainte de criza Sparanghelului, am avut Austria care a aranjat transporturi pentru mii de îngrijitoare românce – statul austriac nu poate avea grijă de brătrâni, le trebuie muncitoare atașate de paturile bolnavilor, vârstnicilor, 24 din 24, 7 din 7. Asta se întâmplă și în multe alte părți din UE. Ce nu poți rezolva ca stat, rezolvi cu lucrători disperați la preț de nimic. Fermierii britanici țipau de anul trecut că după Brexit rămân fără business pentru că nu mai au estici și balcanici pentru munci grele și prost plătite. Nordul Italiei are afaceri agricole care se vor prăbuși fără acești lucrători.

    Muncitorul care nu e muncitor, care e FLEXIBIL și ieftin, care n-are toate asigurările în regulă, care e la mâna unor agenții care azi îl trimit la sparanghel, mâine la turnat ciment, care nu costă cât muncitorul de acasă, care face agribusinessul profitabil, ăsta e muncitorul perfect, soldatul estic universal. El e cetățeanul european care are dreptul să facă ce vrea el, adică să se închidă într-un dormitor comun lângă o fermă italiană sau germană, de exemplu. Toată lumea se preface mirată când aude că se urlă în vest după milioane de astfel de muncitori în fiecare sezon (numai pentru sparanghel în Germania e nevoie de 300.000 în fiecare primăvară)..

    Care e esența din spatele operațiunii sparanghel. Că pentru UE, Estul a fost și rămâne un producător de mână de lucru ieftină esențială. Asta dincolo de profiturile bune extrase de companiile cheie stabilite în țările estice.

    Când auziți lideri de pe la noi preamărind mâna de lucru ieftină să vă reamintiți că de un deceniu ei nu fac decât să repete ce vor liderii europeni să audă. Motivul? E vital să ai o rezervă de lucrători de dumping, care să țină în șase și piața muncii de acolo. Și atunci sigur că vin întrebări grele filozofic despre ce vrem totuși de la UE, asta e tot?, ăsta e marele țel?, să avem o clasă de mijloc românească prin urbanul mare și o aramată de semi-migranți, semi-sclavi care să se vânture pe sub sclipiciul european? De ce nu propunem vis european alternativ? De ce nu ne negociem condiția? Pentru că la fiecare critică sare un detașament de activiști care urlă la tine că ești ”antieuropenist” – păi nu, dimpotrivă, vrem un lucru simplu, cine lucrează în UE să fie prins într-o plasă socială normală – se pare că asta e o cerere antieuropeană și anti-NATO. Și, desigur, propagandă chineză.

    Oportunitatea de supraviețuire a tot fost prezentată ca un mare cadou european. Mai mult, mai vedeam și strâmbatul din nas european că prea mulți de-ai noștri se duc pe acolo. Iată că după o lună de zile au început să trimită flote de avioane după ei. Acum s-au văzut mai mult pentru că n-au mai stat ghemuiți în miile de autobuze și autocare care asigură circulația esențială UE-periferie. De obicei ne prefacem că nu știm e nimic – masa asta de proletariat precar e băgată sub preș inclusiv cu definiții fanteziste despre ”diaspora”. Iar România a vândut toți anii ăștia povestea frumoasă a României civice care iese în stradă și dorește europenism și justiție. O poveste doar, un construct ideologic care s-a năruit la primul strănut. Realitatea e că ocolim de fiecare data inegalitățile intraeuropene care nu mai pot fi ignorate.

    Am tot auzit acea prostie cu ”virusul lovește la fel în toate clasele, în bogați și săraci etc.”. În New York, muncitorii migranți stau înghesuiți prin apartamente mici și cu chirii mari, în India o mare migrație de muncitori precari are loc dinspre urban în rural, în multe alte locuri din lume cei care au suferit din prima zi de carantină sunt acele sute de milioane care stăteau suspendați între statutul de lucrător și cel de iobag. Ei au fost primii și cei mai loviți și de boală, și de efectele economice ale bolii. Ei au fost și primii rămași fără joburi care au pornit o coloană infinită de mașini înapoi în România, încă de acum o lună.

    De aceea trebuie să arătăm foarte clar care este problema europeană: prea mulți lucrători tratați ca cetățeni de mâna a doua sau a treia sub presiuni afaceriste de tot felul. Papa Francisc a trimis un mesaj de Paște în care vorbea de venitul universal minim garantat. Însă știrile cu vânzoleala de muncă ieftină care nu ține cont nici de Covid, nici de nimic, vin să ne dea cu un snop de sparanghel în cap, să ne revenim din visarea de Paști. Ce ”venit minim garantat” când un om care muncește din greu nu are asigurare medicală europeană full, nu are weekenduri, nu are de ales? Din păcate, acest tip de muncitor a fost dorit și promovat și va rămâne la modă. Și nu e vorba de prestatorii de muncă fizică grea. Același scenariu se repetă încet în toată zona muncii care nu e ultracalificată – adică vreo 90% dintre noi.

    Mizeria lumii băgată sub preșul european ne-a izbucnit în față. Nu trăim toți în rai, nu ne permitem carantină prea mulți dintre noi. Businessul presează întoarcerea la muncă, nu văd pe nimeni presând pentru o muncă europeană tratată european. În Spania se vorbește despre întoarcerea la muncă pentru muncitorii din construcții sau din fabric – în România, deși supusă unui lockdawn dur, construcțiile și munca în multe fabric nu a încetat nicio clipă. Acești oameni nu au țară, nu au nici Uniune Europeană.

    1 COMENTARIU

    1. Costi, mai torn si eu gaz pe foc. De ce Australia si Noua Zeelanda, care au si ele scheme de culegatori, studenti care fac o vacanta si intre doua saptamani de surfing etc mai baga si una de cules legume sau ajutat la ferma, mai fac un ban, sunt protejati? Uite, cei din tarile traditional furnizoare de culegatori de fructe adica ‘Citizens of the UK, Sweden, Finland, Norway, Netherlands, Belgium, Republic of Ireland and NZ are covered for the duration of your approved time in Australia.’ Adica asigurare de sanatate ‘de stat’ automat, in clipa in care te angajeaza fermierul. Bineinteles ca nu e ‘de luxe’, nu stai singur in camera la spital, poate nu ai televizor, dar beneficiezi de tratament medical egal cu orice bastinas. De ce Germania, Spania, Italia nu fac acelasi lucru cu romanii? Asta ar fi maruntis, nici macar bani de bere, pentru un fermier.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here