…pauza de respiratie


    …nu stiu daca asa ceva „se face” sau daca „se cade”, dar de multisor n-am mai fost intr-atat de entuziasmat de vreun comentariu postat pe acest blog. Stiu, insa, sigur, ca din cand in cand macar, trebuie sa mai iesim la suprafata si sa tragem o gura de aer curat. Iat-o: o reproduc, ca atare. Iar cine nu intelege, sa nu inteleaga. Multumesc, Inima-Rea!
    Aline, am să-ţi povestesc ceva ce-ar putea fi luat şi ca o pildă. Sînt aproape 50 de ani de cînd trăia, la (Turnu) Severin (care nu se chema, încă, şi Drobeta) o familie necăjită, de români. Pâinea era pe cartelă, banii erau puţini, leul – cît roata carului. Curtea şi grădina dădeau de-ale gurii, ba chiar rămînea şi de vîndut în piaţă. De pildă, renglotele, de care nu se-atingea nimeni, căci erau de vîndut, “să mai facem un ban”. Cireşele amare care le plăceau unor cucoane, nu ştiu de ce, că mai bune erau vişinele – aşa acre cum erau.
    Cînd plecau la piaţă – cam pe la ora asta, cînd mi-atîrnă acum un glob roşu la fereastră, iar măgura din zare e-nvăluită într-un abur alb-auriu – treceau pe lîngă o ferestruică unde se vindeau brînzoaice calde. Miroseau ameţitor. A bătrînă-i spunea ălui mic – care îmbucase ceva acasă, că nici apă nu poţi bea pe inima goală – c-o să-i cumpere o brînzoaică dacă mergea bine vînzarea. Trebuia să vinzi 6 legături de pătrunjel ca să cumperi o brînzoaică, dracu’ ştie de ce erau aşa de scumpe brînzoaicele, şi aşa de ieftină verdeaţa! Ăl mic se vrenicea să atragă muşteriii, lăudîndu-şi marfa. Cucoanele zîmbeau, dădeau din cap şi treceau mai departe. Verdeaţa de pus în ciorbă creştea pe sub toate gardurile, iar Severinul era un oraş de case, nu de blocuri.
    Dădu Dumnezeu şi găsi bărbatul din casă o slujbă bănoasă – responsabil la o alimentara de la margine oraşului, dinspre Oborul de vite. Se schimbă treaba – ăl mic nu mai mergea la piaţă cu verdeaţă, mergea la prăvălie să înveţe meserie. Să fure la cîntar, să boteze basamacul, să ciupească la bomboane ori biscuiţi de-un leu, de la băieţi tot amărîţi ca şi el, de-i miluia careva c-un franc or’ doar cu creiţari.
    Uneori, ni’ nu mai veneau acasă, la masă, în pauza de prînz, cînd se-nchidea prăvălia. Rămîneau acolo – brînză aveau la butoi, paradaise luaseră de-acas’, pâine se găsea. Trăgeau obloanele, era umbră, răcare, mirosea a de toate – motorină de la duşumele, brînză de butoi, dar a ce nu mirosea?
    Şi acasă se cunoştea schimbarea – se trăsese lumină, se puseseseră duşumele, gard sănătos nu de blăni rînjte – ca-n cimitir – crucile de morminte părăsite.
    Duminica, prăvălia rămînea închisă. Ăl mic se ducea la biserică, de mînă cu a bătrînă, şi se rugau de binele casei. Ăl mic asculta predica, unde ‘cea taica-popa că să nu furi, să nu minţi, să nu ucizi. Adevărat zicea numai că mureai – dracu’! – de foame dacă n-aveai de unde fura. Ori nu mureai,, chiar, da’ şi cîtă apă-n gură făceai de la pîrdalnicele de bînzoaice, numa ăl mic ştia, de-l podideau şi lacrimile cînd îşi amintea.
    Dar veni urgia peste casă, nu binele. Bărbatul casei se prăpădi de tînăr, toată pricopseala se risipi ca fumu’. Ăl mic se luă cu şcoala, cu cărţile, şi-ncepu a lupta cu deprinderea de a fura, minţi, înşela.
    Acu’, să nu creadă careva că-i aşa uşor să nu minţi. Ba-i chiar imposibil, de multe ori. Mai ales cînd ‘mă-ta-ţi zice să nu-i spui lu’ tac’tu c-aţi mîncat voi caş cu ridichi şi franzelă, să nu creadă el că voi mîncaţi pe-ascuns de el. Încolo, să spui adevăru’ şi numai adevăru’, că dracu-i al tău! Pe mine să nu mă minţi, că io te-am făcut, io te omor!
    Adică, toată lumea minte dar urăşte să fie minţită. Şi ăi de fură urăsc să fie furaţi, iar ăi de-nşeală fac moarte de om cînd sînt înşelaţi.
    Ăl de fusese mic şi’aminteşte el de-o întîmplare, pe cînd era băiat de prăvălie: plecase – c-un băiat al locului – să schimbe nişte mărunţiş, în centru, la alimentarele alea mari, care aveau casieriţe, nişte doamne coafate, rujate, manichiurate şi parfumate – de ‘ceai că-s cucoane iar nu nişte muieri şi ele, acolo. Din schimbul ăsta le ieşise frumuşica sumă de 15 lei, că furau de rupeau la fişicuri, doar nu stăteau cucoanele alea să le numere lor creiţarii năclăiţi de marmeladă. Au venit înapoi la prăvălie, au făcut monetarul, au predat banii dar tovarăşul de afaceri s-a uşchit cu cîştigul. Ăl mic s-a văitat la negustor – că-i era unchi dar se iubeau ca tată şi fiu. Iar ăla n-a zis decît atît: A fost mai deştept ca tine. Tu eşti cleios, mă! Şi i-a făcut semnu’ ăla, cu degete lipite cu clei. O glumă de-a lor da’ atunci a durut.
    Cam aşa era treaba – ori erai mai ‘oţ, ori picai de fraier, că jocul era la fel pentru toţi. Duminica la grijit şi miruit, p’ormă iar la meşterit în spatele tejghelei, la ţinut casa cu isteţime şi curaj.
    Acu’, tu – Aline – ai putea spune că şi credinţa era o formă fără fond. Da’ nu era, să ştii! Ţineau oamenii ăia toate sărbătorile, îi pomeneau p’ăi morţi – numa’ cîte pomelnice-am scris eu la viaţa mea, nu mă-ntreba! Cumpărau vase şi le dădeau de pomană – nu goale! Se-nchinau seara şi dimineaţa, şi de cîte ori treceau pe lîngă o biserică, şi-i ziceau săru’mîna popii, oripeunde l-ar fi-ntălnit.
    Aşa, în cîte-o dimineaţă ca asta – cînd era bătătura măturată şi stropită – chiar puteai zice că trăiai într-o lume curată, blîndă, smerită. Şi poate că aşa şi era în sufletul omului, numa’ că viaţa-i păcătoasă, de-acolo ni se trage nouă că păcătuim cu voie şi fără de voie. Atîta doar că-i to’ mai greu să iertăm şi noi greşiţilor noştri, cum Dumnezeu ne iartă nouă greşalele noastre.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here