Pe cont propriu
Autoritățile par să-și recunoască incapacitatea de a face față crizei economice. De acum încolo, speranțele pentru intervenționism au murit, iar mediul de afaceri trebuie să se descurce singur. Ținând cont de performanța guvernamentală, poate nici nu-i așa rău.
Dacă mai era vreo urmă de iluzie că de la actuala clasă politică se poate aștepta vreun demers concret care să vină în sprijinul economiei românești, acesta s‑a risipit acum, odată cu noua criză. De data aceasta una politică. Și uite așa, România trece dintr‑o criză în alta, când politică, când economică, cu dezinvoltura unei bărcuțe rătăcite pe valurile mării. Singura deosebire este că cel puțin o parte a acestor valuri este autogenerată de elicea defectă a bărcii care bate apa strâmb, cu zgomot și fără să propulseze barca pe calea cea bună. Din și așa puținele proiecte angajate în cursul acestui an de o coaliție formată dintr‑o majoritate de 70%, prea puține au fost duse cât de cât la capăt. Le putem număra pe degete, pentru că listele lungi întinse de guvern nu prea au nici o legătură cu realitatea. Rămânem, atunci, cu creșterea plății anticipate la fondurile europene, care oricum merg cu încetinitorul; cu creșterea limitelor de garanții pentru IMM, care și așa sunt epuizate; cu programul Prima Casă, care nu ajută cu nimic economia; cu neimpozitarea profitului reinvestit, care intră în vigoare când nimeni nu mai are profit; cu un program „Rabla“, care mai mult nu a mers, și cu un program de reabilitare termică ridicol.
Nici măcar acolo unde avem ceva decizii nu avem măsuri care să se dovedească eficiente până la capăt.
Reforma sectorului public, comasarea agențiilor, disponibilizările parțiale și legea unică a salarizării ar fi putut fi succese, dar sunt din nou jumătăți de măsură. Sunt contestate enorm, chiar dacă vorbim de jumătăți de măsură. Nu fac decât pași mici pentru eliminarea dezechilibrelor bugetare. Cu o zestre atât de săracă, a devenit clar că, dacă economia va da semne la un moment dat, în cursul anului viitor, de creștere, în nici un caz nu va trebui să ne îngrijorăm că ar fi impactul stimulului fiscal, o îngrijorare absolut legitimă pentru țări ca Germania și Franța, unde stimulul chiar a funcționat. Companiile care vor reuși să supraviețuiască până atunci vor ieși cu adevărat sănătoase după criza asta, dar după reducerea atât de radicală a activității, nu știu cine va fi chiar atât de bucuros de sănătatea micii sale companii, rezultat al unei căderi economice de zeci de procente. Nici măcar teoria realizării acordului cu FMI pentru menținerea stabilității economice nu se mai susține în întregime, conform intenției inițiale. Teoria deficitului de cont uriaș, determinat de sectorul privat și care trebuie finanțat, a fost spulberată în nouă luni de restrângerea drastică pe cont propriu a sectorului privat. În consecință, marea reușită a acordului cu Fondul, mai ales în urma utilizării directe la buget a ultimei tranșe, ține de conservarea sectorului public, așadar, doar pe jumătate de stabilitatea economică.
În acest context, declarațiile președintelui Băsescu legate de criză au o cu totul altă însemnătate. Președintele declara recent, sfătos ca întotdeauna, că „foarte mulți spun că Guvernul trebuie să scoată România din criza economică. Nu este posibil, costurile ar fi uriașe cu rezultate absolut incerte, iar România nu‑și poate permite să împrumute sute de miliarde pentru a transfera bani către agenții economici“. De aceea, trebuie să aștepte ieșirea din criză a marilor economii. Chiar dacă în esență este corectă, declarația seamănă, ținând cont de toate semirealizările enumerate mai sus, cu justificarea unei înfrângeri. Justificarea nereușitei guvernamentale, a faptului că autoritățile sunt total depășite de fenomen și nu au nici o armă proprie de luptă împotriva ei. O declarație de resemnare, până la urmă. Până când marile economii vor ieși din criză, ne descurcăm pe cont propriu, cum putem. Autoritățile și‑au luat această grijă de pe cap și rămâne de văzut dacă mai au posibilitatea, cel puțin în această formulă politică, să se ocupe de sectorul public.
Economia românească se va zgudui profund în aceste condiții. Va suferi o reducere dramatică și singura întrebare este dacă la final de an va fi la nivelul din 2005 sau la cel din 2003. Poate că din toată această experiență ceva util se poate învăța. Mediul de afaceri va abandona așteptarea iluzorie a unor măsuri care să vizeze sectorul privat. De un an, diverse asociații de afaceri au pus pe masa Guvernului tone de soluții, unele reale, altele bizare, dar și‑au pierdut vremea așteptând măsuri, bani și facilități. Deși statul este cel mai generos platnic, este și cel mai capricios și nedrept. Între a da un tun statului și a face o afacere cinstită, au stat mii de firme care așteptau stimulii. Poate că acum au învățat să nu mai aștepte și să se descurce numai cont propriu.
Articol publicat pe moneyexpress.ro şi VoxPublica
