„Poporul” reintră în scenă. Jocul dublu care macină UE
Societatea românească e ciuruită rău, rețeaua e fracturată, legăturile între medii sociale, geografice etc. se surpă, rupturi mari au loc și în relațiile bunic – nepot-cu-studii-superioare, rupturi mari apar și pe podurile CFR, și în legătura elitelor politice cu baza electorală, și în legăturile intelectualilor publici cu centrele de putere sau cu precariatul.
Fiecare cu „poporul” pe care şi-l imagineazăPentru toate aceste rupturi teribile, pentru a acoperi inegalități cât casa trebuia reinventat un adeziv de avarie: POPORUL.
Ceea ce se cheamă ”societate” se obține greu, cu cheltuială publică, cu inițiativă politică reală, nu doar de televizor, cu preocupare pentru toate cotloanele țării. Dacă nu ai societate e cazul să-ți inventezi rapid un popor. Și avem în anii de după criza economică tot soiul de popoare: popoare tinere și frumoase, popoare știrbe, popoare pesediste, popoare de diaspora. Sunt unite de vagi caracteristici, de declamații de Rică Venturiano, sunt ”naturale”, crescute din ”adâncimi” dacice, ortodoxe sau anticomuniste.
S-a născut un nou popor care aproape unifică ”popoarele” de mai sus, e acel popor răscolit de Coaliția pentru Familie, biserici, partide etc.
După cum vedem, un stat demantelat, o societate civilă praf nu pot ataca temele grele, economicul e scos complet din jocul dezbaterilor, planul social la fel, ne-au rămas ersatzul: ”culturalul” și invectiva goală. Legi pro-angajați, reglementare, redevențe, piața enrgiei sau alimentară? Nu, astea sunt pentru lobbyști care vin cu foile direct în Parlament. Restul, adică nimicul, se dezbate: de aici poate Sișu cânta mândria de legionar și poate Papahagi freca sexomarxismul de peretele facebook.
Aici intervine poporul. Poporul e o ființă misterioasă compusă din instinct și din ”firesc”, ”normal”, din ”dar cu ce te deranjez?”.
Ce se mai află între intelectuali publici sadici/ultraconser
vatori care râd de țărani știrbi? Nimic, nici școală, nici cale ferată, nici redistribuire. Adică da, se mai află ”familia”, un colac străvechi de supraviețuire care s-a cam găurit și el. Familia e distrusă fix de politica muncii ieftine și taxelor mici pentru investitori. Dar reacția nu e nici măcar de dreapta anticapitalistă, e o umilă alianță a uitaților de soartă cu proprii lor călăi, fie că-s ei de la Humanitas sau de la PSD, o frumoasă ultimă fraternizare pe o melodie de Titanic între ăia de la clasa aIII-a și ăia care au condus nava.
Văd rânjetele baronului partin
ic local, văd și rânjetul intelectualului de bani gata europeni ținut pe la școli străine din care n-a înțeles decât forme superioare de oportunism. Cu inegalități și cinism în stil interbelic nu puteam să ne așteptăm la altceva decât la noi minuni ca la Maglavit.
Chestiunea UE, jocul dublu
Acum îngrijorarea mare e că, disperați după măsuri de salavare a propriului fund și a propriei averi, așa cum sunt Dragnea și alții ca el, se va încerca ruperea de UE, pe care deja o anunță unele goarne (din SRI, da, instituția aia strategică plătită greu să fie stup de naționaliști de ziua a șaptea și ultraconservatori cu Rolex).
Așa cum au fost implantate artificial și s-au lipit imediat toate temele trump-netanyahu-orban, internaționala neocon poate merge mai departe, în pofida unei întregi clase liberale paranoizată și incapabilă să mai apere altceva decât propriul card.
UE s-a hrănit din acest miez conservator și când a impus rezolvări austere postcriză, internaționala discuțiilor ”culturale” vine totuși după o recuperare masivă din bani publici a unor uriașe pierderi private. Clovnii extremei drepte sunt cam ce-a rămas după ce au făcut praf rezistența politică, atâta câtă era, împotriva unor decizii economice.
Rușinarea continuă a Estului pentru primitivismul și corupția sa au mers perfect cu încurajarea discretă de prin culisele PPE (plus o social-democrație europeană de carton) împotriva oricărei critici economice și sociale. Între timp extragerea de profit se duce în termeni complet inechitabili pentru țările slabe din UE. Iar politicienii din respectivele țări slabe joacă tontoroiul exorcist împotriva gaylor, lui Soros, împotriva feminismului, ”sexomarxismului” etc.
”Vina locală” este nu doar corupția, vina locală este și ea ritualizată de think-tankuri unde neoliberalismul e cea mai soft filozofie. Putem simplifica prin lupte alegorice gen corporatistul vs omul de la țară sau pesedistul vs. gulerul alb de la bancă. Dar sunt simple metafore, ele se suprapun de multe ori în interesul lor de simplă vămuire a fiecărui contact cu masele. Și unii și alții iau voturi și bani din redistribuirea fondurilor, europene sau nu.
Corupțiile sunt și ele locale și multinaționale, pentru ultimele neavând încă nici măcar discurs critic public, d-apăi instituții de control. Mă rog, am investit la greu în aparat de justiție și protecție care n-a produs cine știe ce dreptate. Pentru furt ne trebuie tribunale. Avem. Pentru imensa injustiție din afara tribunalelor ne trebuie politică. N-avem.
RoExit e o idee fără substanță pentru că pornește din start cu ideile greșite: niște îmbuibați autohtoni visează să păstreze un status quo fără supracontrol european. Îmbuibații europeniști speră să păstreze conducta de extras profit fără să fie deranjați politic. După ce am vândut tot să plătim biletul în UE, singura idee politică este să faci cel mai mare deranj posibil confruntând direct problemele de lobby, inegalitate pentru muncitorii români etc din interiorul UE. Am intrat din lipsă de alternativă, iar acum alternativa ”în afara UE” e tot un lux la care se pot gândi prin birouri filozofi profunzi francezi sau germani.
Coaliția pentru Familie a fost ca un shot de adrenalină pentru politicienii adormiți în bănci. Toți visează anexarea acestei majorități cu de toate, și cu corporatiști, și cu sărăcani din Teleorman, și cu hip-hopări, și cu Ceanclul Flacăra.
Ce e și mai tragi-comic e că autohtonismul acesta nou nu a fost deloc întărit cu măsuri economice sociale serioase sau tentative de preluare a controlului în unele zone economice cheie, așa cum s-a întâmplat în Ungaria sau Polonia. La noi e butaforie pură.
Un joc dublu cândva economic – cu politicieni autohtoni care urlau că îi obligă UE să taie, și politicieni de la Bruxelles care urlau la corupți în timp ce legitimau politici darwiniste de ”integrare” – e acum un joc dublu devastator costumat de bâlci. O creștere economică, cu un final destul de previzibil, este folosită pentru noi redistribuiri de avere de jos în sus și de o luptă a elitelor care vor face societățile praf, dar vor învia ”popoarele”. Politicianul autohton întărit după pierderea autorității în ultimii 10 ani, cu o armată de rentieri și funcționari, intră în luptă cu armata de birocrați neoliberali rămasă vestigiu civilizator (de fapt, cu o tipică lașitate funcționărească și rentă de moralist). Lupta e de carnaval, armele sunt reale.
Tonul moralist european, chiar și când e justificat rămâne o mascaradă chiar și pe teritoriul ”anticorupției”, mai ales după ce au eșuat să facă măcar un raport al corupției pentru întreaga UE. Tonul văicăreț, de victimă, al bogătanului Dragnea et comp, cu averi imposibil de justificat, este mascarada pentru acasă. Ideal ar fi fost să poți forța pe unul prin intermediul altuia să ia măsuri pentru cetățeni. Mecanismul marilor federații este să obții cetățenește profit din tensiunile liderului imediat cu liderul central, să-l instigi pe unul împotriva altuia pentru obținerea unor drepturi.
Trist e că cetățeanul a ajuns să fie stors de ambele centre de putere pentru a se lua măsuri fie în favoarea unor interese transnaționale, fie autohtone. UE n-o să fie dispusă să regleze altceva decât vagi poezele civilizatoare. De aia îi e ușor unuia ca Dragnea să scoată din nimic un curent anti-UE într-o țară cu 3 milioane plecați la muncă dincolo de granițe. Până nu vor apărea mecanisme de rezistență și protest autentic pe ambele fronturi, destinul nostru politic e sumbru, chiar și rămânând mândri membri UE.
