PORTRET de scriitor contemporan: Andrei Panțu. Sau cum ne uităm la PREZENT prin lentilele literaturii

PORTRET de scriitor contemporan: Andrei Panțu. Sau cum ne uităm la PREZENT prin lentilele literaturii

ianuarie 28, 2021 0

Andrei Panțu a debutat în 2019 cu proză scurtă la Editura Humanitas. Volumul „Tonomatul” a adunat câteva ecouri semnificative de la critici și de la cititori, însă lupta oricărui scriitor în găsirea a noi și noi motivații nu se oprește niciodată. Cum arată piața de carte din România după înfruntarea inegală cu pandemia de COVID, cum pot ajunge mai ușor scriitorii contemporani la publicul larg, dar și cum se face tranziția de la proză scurtă la roman. Sunt doar câteva din întrebările la care a răspuns scriitorul Andrei Panțu în interviul de mai jos.

Andrei Zbîrnea: Cum îi facem pe cei care se raportează la literatura română doar prin titanii Mihai Eminescu sau Mihai Sadoveanu să vadă că există ceva și în prezent? Sau crezi că e din start o luptă cu arme inegale, pe care nu avem nicidecum șanse să o câștigăm?

Andrei Panțu: Cred că şansa noastră, a scriitorilor români, ar fi să ne raportăm la prezent, la spaṭii şi la lumi familiare cititorilor — cum ar fi, de exemplu, Bucureştiul zilelor noastre. Aici putem câştiga teren în faṭa clasicilor, pe care trebuie, desigur, să îi citim în continuare, fără să pierdem din vedere însă faptul că o carte bine scrisă a unui prozator contemporan ne poate spune ceva mai multe decât una de acum câteva secole.

Poate că ar trebui incluşi şi mai mulṭi autori contemporani în programele şcolare

Literatura contemporană reflectă şi modul în care alṭi oameni văd prezentul. Chiar şi atunci când scriu despre trecut, scriitorii cotemporani tot se raportează, inevitabil, şi la prezent; până la urmă, literatura de astăzi e ca un fel de istorie a prezentului — o istorie în devenire.

Poate că ar trebui incluşi şi mai mulṭi autori contemporani în programele şcolare. Dacă, pe de o parte, mulṭi români capătă (din păcate) o aversiune faṭă de literatură încă din timpul şcolii, pe de altă parte alṭii se vor forma în acei ani şi vor avea câṭiva scriitori de referinṭă pentru tot restul vieṭii.

Proza contemporană românească e variată, merge în numeroase direcṭii, şi de cele mai multe ori se raportează la o lume care nu era disponibilă scriitorilor şi cititorilor cu 30, 70 sau 150 de ani în urmă. De multe ori, proza contemporană abordează probleme care erau inexistente pe vremea clasicilor; sau abordează anumite probleme din perspectivă modernă. Aici e marele avantaj al scriitorilor contemporani, şi aici cred că poate fi câştigată bătălia.

AZ: Lăsând la o parte glumele mai mult sau mai puțin reușite cu cărțile motivaționale și cu autorii comerciali, cum comentezi cifra făcută publică de Eurostat în 2018 (nu cred că s-au schimbat multe de atunci oricum), potrivit căreia doar puțin peste 6% dintre români citesc cărți?

AP: Piaṭa de carte din România e foarte mică, într-adevăr; doar câteva zeci de mii de români cumpără cărṭi periodic. Mulṭi nu citesc deloc, ăsta e şi un rezultat al sistemului de educaṭie: şcoala mai degrabă compromite cititul, în loc să îl încurajeze. Apoi şi sărăcia, şi lipsa de timp contribuie de asemenea la procentul scăzut al românilor care citesc. Mulṭi nu îşi permit să dea bani pe cărṭi, deşi îşi doresc asta.

Citeam acum ceva vreme că un alt motiv invocat de respondenṭii unor sondaje a fost că se plictisesc foarte repede şi nu au răbdare să citească. Pot să înṭeleg toate motivele astea şi să constat că e într-adevăr loc de mai bine: ideal ar fi ca românii să aibă mai mult timp liber, cărṭile să nu fie atât de scumpe şi, cel puṭin unele dintre ele, să fie mai puṭin plictisitoare — să aibă mai puṭină monotonie, mai multă tensiune, mize mai mari.

Imagine

Mulṭi oameni cresc cu ideea greşită că, după ce termină şcoala, urmează cariera şi că etapa învăṭatului s-a încheiat pentru totdeauna

Pe de altă parte, bugetele de promovare ale cărṭilor sunt şi ele destul de mici. În comparaṭie cu alte produse culturale, cărṭile nu sunt promovate aproape deloc.

Situaṭia e cu atât mai tristă acum, în timpul pandemiei: anul trecut de exemplu librăriile au fost o vreme închise, piaṭa de carte se prăbuşise şi doar foarte puṭini dintre cei care cumpărau cărṭi din librării s-au deplasat în online. Lucrurile nu stau grozav nici acum, din câte ştiu.

Ca să revin la întrebare, cred că şcoala ar trebui să aibă rolul de a încuraja lectura. Cititul ne defineşte mai mult decât oricând şi dincolo de terminarea studiilor. Mulṭi oameni cresc cu ideea greşită că, după ce termină şcoala, urmează cariera şi că etapa învăṭatului s-a încheiat pentru totdeauna; or, încă din şcoală ar trebui să înṭeleagă că cititul e o activitate care ne îmbunătăṭeşte limbajul, imaginaṭia, viaṭa interioară.

Educaṭia, ca de altfel şi cultura, nu a fost niciodată o prioritate a statului în ultimele decenii şi rezultatele se văd: aproape jumătate dintre elevii de 15 ani nu înṭeleg un text pe care-l citesc, cei mai mulṭi români care termină şcoala rar se vor mai atinge vreodată de cărṭi. E o situaṭie nefericită, care nu se va îmbunătăṭi atâta timp cât educaṭia nu va deveni una dintre priorităṭile noastre.

AZ: Cum le poți vorbi colegilor de muncă (mai ales acum că e pandemie) despre faptul că te preocupă scrisul? Le recomanzi cărți, îți cer și ei recomandări? Ai avut colegi care au vrut să-ți arate poezii sau proze pe care le-au scris, în sensul de a obține o opinie avizată?

AP: De când a început pandemia, lucrăm toṭi de acasă, aşa că aproape toată comunicarea noastră se restrânge pe Skype şi se rezumă la probleme legate de serviciu. În trecut, dacă mă întrebau ce citesc sau îmi cereau recomandări, le răspundeam, desigur — le propuneam în special cărṭi de proză scurtă, scrise mai ales de autori americani. Îmi amintesc şi acum cu plăcere că la unul dintre fostele locuri de muncă tot citeam povestirile lui Vonnegut în timpul pauzei de masă. 

N-am avut colegi care să-mi arate poezii sau povestiri pe care le-au scris ei. Nici nu ştiu dacă sunt eu neapărat persoana cea mai potrivită pentru a da opinii avizate.

Cred că poate fi important să ai o cunoştinṭă care a publicat o carte, mai ales la o editură prestigioasă

Dacă totuşi colegii ar vrea să îmi arate proze scrise de ei, cred că le-aş propune să încerce cursurile sau atelierele de scriere creativă la care am participat şi eu în perioada 2014-2017. Atunci când eşti la început de drum, contează foarte mult opiniile unor scriitori consacraṭi. Îṭi pot da o îndrumare, o direcṭie, recomandări de lectură, ca să ştii ce ai de îmbunătăṭit pe viitor. 

AZ: Dintre cei care au fost la lansarea volumului în octombrie 2019 (și mă refer cu precădere la colegii de corporație sau de la alte foste joburi) câți ți-au oferit feed-back sau măcar o opinie? Crezi că dacă ai un coleg publicat la o editură importantă asta va determina în cititorul din tine dorința de a explora noi teritorii literare?

AP: Câṭiva colegi mi-au cerut autografe la birou şi mi-au oferit feedback entuziasmat în săptămânile de după apariṭia cărṭii, pe măsură ce o citeau. Unei colege i-a plăcut mult prima povestire din carte (Cadoul), un coleg a fost impresionat de a doua (Whisky cu gust potrivit), altei colege i-au plăcut Tursas şi Casa de pe Strada Muzelor, şi aşa mai departe. Cititorii sunt diferiṭi, au gusturi diferite, şi mă bucură asta, mă încântă să văd cum fiecare poate să găsească într-un volum de proză scurtă mai multe texte de care să fie entuziasmat.  

Cred că poate fi important să ai o cunoştinṭă care a publicat o carte, mai ales la o editură prestigioasă; aşa poṭi deveni curios şi, treptat, poṭi deveni interesat şi de alṭi autori români contemporani. Ca să dau doar un exemplu, soṭia mea a primit un mesaj de la nişte prieteni: băiatul lor, elev de liceu, mi-a citit cartea, i-a plăcut mult, şi astfel a devenit interesat de proza românească contemporană, pe care nu o cunoştea deloc. Alṭi foşti colegi (de şcoală, de facultate, de serviciu etc.) mi-au trimis mesaje entuziaste în care îmi spuneau că mi-au cumpărat cartea şi, tot aşa, unii păreau să devină curioşi să afle ce scriu prozatorii români din ziua de azi.

Ca să răspund deci la întrebare, cred că da, contează mult să cunoşti personal pe cineva care a publicat o carte. Pentru mulṭi poate fi un început de drum, le poate trezi interesul pentru o parte a literaturii despre care nici nu știau că există.

AZ: Cât de norocos sau cât de ghinionist te consideri că ai avut un redactor de carte (mă refer la Andreea Răsuceanu), care a biciuit constant prozele scurte din Tonomatul? Cum ar fi arătat volumul tău dacă nu ar fi trecut prin această remodelare (corporală). Extrapolând, ai în minte cărți de proză scurtă sau romane apărute la noi în ultimii ani care ar fi arătat mai bine dacă ar fi beneficiat de un redactor de carte profesionist?

Cred însă că editurile de la noi au nevoie de mai mulṭi redactori profesionişti

AP: Mă consider foarte norocos. Andreea Răsuceanu nu a fost iniṭial prea convinsă de manuscrisul pe care i-l trimisesem, însă, ulterior, a făcut o selecṭie a textelor care puteau să rămână în carte şi mi-a propus să scriu şi alte proze. În perioada în care am semnat contractul de editare am avut cu Andreea şi o discuṭie care pe mine m-a ajutat mult, cred că unele dintre cele mai bune povestiri din “Tonomatul” le-am scris chiar după aceea.

La cealaltă întrebare nu ştiu ce să răspund, pentru că nu cunosc în detaliu situaṭia editurilor din România. În general, cred însă că editurile de la noi au nevoie de mai mulṭi redactori profesionişti. Orice carte ar trebui să treacă prin mai multe filtre până a ajunge la publicare. Inclusiv scriitorul trebuie să găsească un cititor cât mai bine pregătit — sau chiar doi-trei cititori — înainte de a trimite versiunea finală.

De multe ori la edituri ajung manuscrise slabe, care sunt respinse imediat pentru că sunt prost scrise. Aşa cum spunea şi Florin Iaru (care ne-a predat un curs de scriere creativă alături de Marius Chivu în 2014 — curs organizat de Revista de Povestiri), meseria aceasta, deloc uşoară, de redactor, lipseşte adesea în România, iar asta se vede uneori şi în rezultatele finale, în cărṭile care apar pe piaṭă.

AZ: Cum ar putea scriitorii contemporani să ajungă la un public tânăr, în plină formare?  Și nu mă refer acum, în plină pandemie, ci după ce toate aceste lucruri se vor fi așezat? Ce mesaj ai tranmite unui elev sau unei eleve de liceu, care nu are CURIOZITATEA să deschidă alte cărți în afara manualelor și eventual a cărților de teste pentru examenul AUTO?

AP: Cred că se poate ajunge la publicul tânăr prin raportarea la prezent, la un univers familiar, la lumea în care trăim. Un stil simplu şi direct, tipuri de situaṭii, de personaje, chiar şi locuri uşor recognoscibile din viaṭa de zi cu zi îl pot ajuta, de asemenea, pe autor să se apropie de cititorii tineri.

Elevii de liceu pot fi încurajaṭi să citească şi proză contemporană dacă aceasta ar fi introdusă mai des în programa şcolară şi ar fi predată într-un mod interesant şi atractiv. Pe deasupra, poate că am avea nevoie şi de mai multe proiecte care să aducă scriitorii în licee, alături de elevi — mai ales că în ultimii ani au publicat cărṭi tot mai mulṭi autori noi, care vin cu un suflu proaspăt în literatura română.

Cred de asemenea că avem şi destul de mulṭi scriitori care lasă uneori impresia că nu scriu deloc pentru tineri. Eu am încercat să fac asta în cartea mea — aşa cum observa şi Ioan Marcoş într-o cronică a Tonomatului din revista Vatra Veche, povestirile cu adolescenṭi sunt bine reprezentate în economia volumului. Pe deasupra, multe alte personaje sunt tinere, trăiesc şi lucrează în Bucureşti, la companii multinaṭionale. Scriitorii contemporani pot deci să ajungă şi la noile generaṭii, trebuie doar să îşi dorească să scrie şi pentru publicul tânăr.

Tehnologia transformă lumea în feluri în care în urmă cu ceva vreme nici nu am fi crezut că e posibil

AZ: „Anii ’90 însemnaseră pentru el mineriade, Iliescu şi Raţiu-Câmpeanu, Iliescu şi Constantinescu, Lambada, Dallas şi Twin Peaks, concertele lui Michael Jackson, copii făcând schimb de surprize Turbo pe fiecare stradă, blugi turceşti, victoriile naţionalei de fotbal la Mondiale. Însă nu doar atât. Anii ’90 rămăseseră imprimaţi de amintirea vagă, imprecise a Clarei, pe care nu avea cum să o mai şteargă din minte. Expresia blândă de pe faţa Clarei era totodată şi firul roşu care-l lega de orice imagine din perioada aceea.” (Cadoul, p.5).

Așa începe Tonomatul, iar enumerările astea nu mă lasă să nu pun următoarea întrebare: cum va arăta deceniul nostru 2021-2030? Cât de departe suntem de mașinile zburătoare, autostrăzile suspendate și roboții care le spun oamenilor ce să facă?

AP: Nu cred că o să avem maşini zburătoare prea curând. Dar schimbările aduse de tehnologie, de automatizarea neîntreruptă, toate astea vor schimba cu siguranṭă lumea în următoarele decenii. Ideal ar fi ca asta să însemne şi mai puṭin de muncă pentru oameni, poate vom trăi chiar şi implementarea unui venit universal garantat şi, prin urmare, vom avea mai mult timp liber şi, în general, mai multă libertate pentru toṭi. E un scenariu foarte optimist, dar mi-ar plăcea să cred în el.

Tehnologia transformă lumea în feluri în care în urmă cu ceva vreme nici nu am fi crezut că e posibil. Se simt schimbările şi în viața de zi cu zi, mai ales în mediul urban. Mă gândesc doar la aplicaṭiile pentru telefoane mobile apărute în ultimii ani, care, multe dintre ele, ne simplifică mult viaṭa — de la aplicaṭii de ride sharing, la food delivery, la supermarketuri şi alte magazine care îṭi livrează direct acasă, la platformele de tip streaming video, de genul Netflix.

Imagine

N-aveam nimic din toate astea în urmă cu 10-20 de ani. Tehnologia poate avea deci un rol benefic şi,, în următorii zece ani, viața noastră de zi cu zi poate deveni mult mai simplă, dar şi mai plină de un entertainment din ce în ce mai variat. 

Altminteri, nu ştiu dacă viitorul omenirii arată grozav prin prisma schimbărilor climatice, de exemplu. Temperaturile medii cresc în fiecare an, astfel că s-ar putea ca finalul deceniului nostru să fie marcat de călduri extreme, secetă, inundații și sărăcie. S-ar putea să fie deja prea târziu, să nu mai putem evita situaṭiile astea.

AZ: Una dintre prozele din carte este o adevărată lecție de istorie a fotbalului, asta cu toate că nu am verificat de-a fir a păr personajele și întâmplările. În plus, o carte de beletristică, chiar una de proză scurtă, nu ar trebui redusă la nivelul polarizării FACT or FICTION.

„Cincizeci de ani mai târziu, când tocmai trecuse Marele Război, Bucureştiul căpăta noi forme, sunete şi arome, iar viaţa avea un ritm nou, tot mai alert. Era anul 1922, veniseră primele zile de mai, copacii înfloreau. Soarele scosese lumea pe străzi, oamenii roiau pe alei, la lumină, în toate părţile.

Încă de mic, Hristea învăţase despre noul joc din oraş, şi fugea după şcoală la stadionul Romcomit, trecea de terenurile de tenis şi ajungea la cel de fotbal, unde îi vedea pe băieţii mai mari jucând.” (Legenda de la Juventus București, p. 193).

Ideea de a scrie o astfel de proză despre viaṭa lui Kovács mi se pare interesantă

Cât de important este partea de documentare pentru un scriitor de proză și cât de greu este să construiești un cadru istoric, unde nu ai voie să scapi amănunte care nu se potrivesc în tabloul respectiv?

AP: Partea de documentare e extrem de importantă pentru orice scriitor atunci când vine vorba despre ficṭiune istorică. Scriitorul trebuie să se informeze temeinic şi să aibă o cunoaştere cât mai bună a cadrului istoric în care îşi plasează acṭiunea — chiar dacă nu va folosi întotdeauna în text tot ce ştie.

Poate fi o activitate foarte pasionantă pentru orice autor. Afli uneori tot felul de informaṭii, tot soiul de detalii captivante, cu care n-ai fi avut ocazia să te întâlneşti în alt context. Pe multe dintre acestea nici nu le poṭi folosi în proza ta, fiindcă nu se integrează neapărat în planurile tale, însă eşti bucuros că le-ai descoperit, şi de multe ori le notezi undeva, cu gândul de a te ajuta de ele cândva în viitor. 

De altfel, partea de documentare e în general de însemnătate pentru orice scriitor de ficṭiune. Prozatorul trebuie, de regulă, să se documenteze bine atunci când scrie proză, mai ales că firul narativ îl poate duce în tot felul de situaṭii necunoscute, în care e nevoit să ştie foarte bine despre ce scrie.

AZ: Te-ai gândit că ai putea scrie un roman sau o carte de mai lungă întindere pornind de la un erou al fotbalului românesc, uitat de vremuri și de oameni? Nu știu de ce mă duce gândul la antrenorul care a cucerit de două ori Cupa Campionilor cu Ajax, românul Ștefan Kovács.

AP: M-am gândit, da, mai ales că în ultimii ani am devenit tot mai pasionat de perioada de începuturi a fotbalului, cea din prima parte a secolului 20, şi chiar din secolul 19 (deşi informaṭiile despre fotbalul din vremea aceea sunt foarte puṭine). Aş avea nevoie însă nu doar de o documentare solidă, ci şi de o poveste foarte bună. Poate că o poveste semi-biografică ar fi interesantă pentru cititori.

Ideea de a scrie o astfel de proză despre viaṭa lui Kovács mi se pare interesantă. Mă mai gândeam şi la Iuliu Bodola, probabil cel mai bun jucător român din prima jumătate a secolului trecut. Dar mai sunt şi alṭi jucători, alte echipe sau alte figuri emblematice chiar din perioada de începuturi, despre care nu se ştie mare lucru: Iuliu Weiner, stomatologul care ar fi adus la noi prima minge de fotbal, şi regulile jocului, în 1890.

Olimpia Bucureşti, prima noastră echipă de fotbal, şi prima noastră campioană, înfiinṭată în 1904 de Mario Gebauer şi alṭi funcṭionari germani; Chinezul şi Ripensia (ambele din Timişoara), Venus Bucureşti — cele mai puternice echipe din perioada interbelică; Ştefan Dobay, care a marcat goluri la două campionate mondiale ş.a.m.d. De altfel s-ar putea ca  în timp ce fac cercetări în legătură cu temele astea, să încep să scriu, pur şi simplu, o proză de lungă întindere pornind de la un astfel de personaj uitat al fotbalului românesc.

AZ: Mulți dintre critici și cititorii tăi spun că scrii proză fantastică. Dacă mă întorc la materia de BAC (acum aproximativ 15 ani), pentru  abordarea de clasa a XI-a și a XII-a, profesorii ne dădeau exemple pe Mircea Eliade și pe Vasile Voiculescu. Încearcă un exercițiu de voință și translatează un cititor de proză fantastică rămas cu lecturile de bac către textele tale din Tonomatul.

AP: Cred că descrierea de pe coperta a patra a volumului “Tonomatul” e foarte bună, m-aş folosi de ea: Stranii, uneori întunecate, alteori exotice, întâmplările din povestirile lui Andrei Panțu conduc cititorul într-o lume fantastică, populată deopotrivă de animale vorbitoare, făpturi mitologice sau personaje aparent banale, care se trezesc angrenate în evenimente neobișnuite. Fie că e vorba despre dispariții misterioase, inexplicabile alunecări în timp sau intervenții ale unor entități supranaturale, că întâmplările sunt povestite în cheie ironică, macabră sau au intrigă polițistă, universul acestora e perfect conturat, având, de obicei, în centru o enigmă pe care trebuie să o dezlege cititorul.

Cred că volumul meu e potrivit pentru oricine a apreciat în liceu prozele fantastice ale lui Vasile Voiculescu, Eminescu, Gala Galaction, Caragiale

Pe de altă parte, aş vrea ca volumul meu să ajungă la cititori diverşi, nu doar la amatorii de proză fantastică — chiar dacă aceasta s-a scris foarte puṭin la noi în ultimele decenii. Nu m-aş prezenta ca autor al unui anumit gen literar; asta duce cumva şi la o autoizolare, la intrarea într-o nişă din care poate mi-ar fi destul de greu să scap.

Mă bucur mult când cartea mea ajunge la orice cititor de proză scurtă, pentru că majoritatea textelor din carte au multă tensiune, sunt uşor de citit şi tratează teme universale — singurătatea, cruzimea, gelozia etc. Din cauza asta n-aş vrea ca cititorii să pună prea mult accent pe ideea de fantastic, chiar dacă majoritatea povestirilor mele intră cumva în zona asta de ambiguitate, de bizar şi inexplicabil.

Cred că volumul meu e potrivit pentru oricine a apreciat în liceu prozele fantastice ale lui Vasile Voiculescu, Eminescu, Gala Galaction, I.L. Caragiale. M-a bucurat mult ce a spus Georgeta Drăghici în emisiunea la care am fost invitat la Radio România Cultural: că sunt influențe din Mateiu Caragiale, din Mircea Eliade, umorul negru e asemănător în oarecare măsură cu cel al Răzvan Petrescu; dar că prozele din “Tonomatul” sunt totuşi cu adevărat originale, că amprenta mea de autor e foarte sigură, şi bine marcată în volum.

AZ: Cum ar putea arăta următoarea ta carte?

AP: Pentru orice scriitor e o provocare să publice cărṭi din ce în ce mai bune, deci asta va fi şi provocarea mea. Până acum am scris foarte puṭin după ce am publicat cartea, poate şi pentru că îmi dau seama că satisfacṭiile scriitorilor români sunt destul de mici în afara scrisului, chiar şi în cazul autorilor de succes.

Încă nu ştiu dacă va fi un volum de povestiri sau un roman. Sau poate o să lucrez de plăcere la ambele, în paralel, şi văd pe parcurs ce termin mai întâi. Din câte ştiu, munca la un roman e epuizantă, e o experienṭă care te stoarce din toate punctele de vedere. Pe deasupra, necesită mai multe luni de muncă neîntreruptă, ori eu având un job full time nu pot să lucrez decât în reprize scurte, de jumătate de zi, cel mult o zi; aşadar, s-ar putea să continui tot cu proză scurtă. În orice caz, următoarea mea carte va fi tot una neconvenṭională, dar mult mai omogenă decât volumul de debut.

Cei care au citit “Tonomatul” mă vor recunoaşte oricum. Sunt sigur că voi fi şi în continuare la fel de recognoscibil; sper să păstreze multe dintre calităṭile observate în numeroasele cronici care au apărut la volumul meu de debut: suspansul, accentele de suprarealism, personaje bine conturate, atmosfera stranie, bizară, pe alocuri umorul — mi-aş dori ca toate acestea să se regăsească şi în a doua carte a mea.

Cititorul ideal citeşte cu bucurie, foarte mult, citeşte variat, citeşte relaxat, dar atent şi încearcă să înṭeleagă fiecare carte în logica ei proprie

AZ: Care a fost topul tău personal în ceea ce privește literatura în 2020? Ce ai citit tu, nu naeapărat apariții editoriale din anul COVID. De asemenea și topul de filme și seriale.

AP: Trebuie să recunosc că după apariṭia cărṭii de debut am simṭit nevoia unei pauze şi am citit (şi am şi scris) mult mai puṭin ca în anii precedenṭi. Am recitit cu mare plăcere filozofi ca Søren Kierkegaard – Sau/sau şi David Hume – Dialoguri asupra religiei naturale; şi, dacă ar fi să mai aleg încă trei cărṭi care mi-au plăcut: Svetlana Alekseievici – Rugăciune pentru Cernobîl, T.O. Bobe – Cartea neisprăvirii şi Răzvan Petrescu – Mandarina.  

În 2020 am văzut mai multe seriale ca de obicei, mi-am făcut după mulṭi ani timp special pentru asta, mai ales că izolarea la care ne-a supus pandemia a însemnat pentru mine şi mai mult timp liber ca înainte. Recomand mini-seriile After Life, The Queens’ Gambit, The English Game. Apoi am bifat în sfârşit seriale mai vechi ca Prison Break, Lost sau Californication. Şi câteva “plăceri vinovate”: am terminat de văzut Frasier, The Office etc.

AZ: Și ultima întrebare: cum arată pentru tine CITITORUL ideal?

AP: Cititorul ideal citeşte cu bucurie, foarte mult, citeşte variat, citeşte relaxat, dar atent şi încearcă să înṭeleagă fiecare carte în logica ei proprie, fără să-l subestimeze pe scriitor; citeşte, aşadar, adecvat la fiecare carte. E, de asemenea, disciplinat, şi citeşte adesea în reprize mari — mai multe ore la rând, uneori chiar şi o zi întreagă. În acelaşi timp, însă, cred că îşi dă seama că sunt atât de multe cărṭi excelente în lume, încât nu merită să piardă prea mult timp cu ceea ce nu îi place.

Cred, de altfel, că fiecare scriitor trebuie să scrie pentru astfel de cititori ideali — pentru cei mai buni cititori pe care îi poate avea scrisul lui.

IANUARIE 2021, #interviuripentrurealitate

Sursa: Vox Publica

Avatar
VoxPublica
VoxPublica
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.