Poveste de Crăciun: preţul corect
Mă feresc de înghesuiala magazinelor, în ajunul Crăciunului şi în general de orice acţiune care mi-ar putea stîrni ghinionul. În vîrtejul acestei zile, în alţi ani am păţit-o rău. M-am trezit cu o inundaţie ca pe Titanic, în dimineaţa cînd m-am mutat în apartamentul din blocul Băncii Agricole. Urmele ei se văd şi azi pe faţadă. În alt an, mi-a dispărut o căţeluşă. Anul trecut am făcut o criză de sciatică de pe urma căreia am şchiopătat vreo două luni. Aşa că zilele astea m-am ferit de orice acţiune virtual aducătoare de ghinion. Ca să evit aglomeraţia în care îţi pot dispărea actele şi banii, m-am dus noaptea trecută la un hipermarket de lîngă casă. Puţini clienţi, dar şi marfa cam dispăruse de pe rafturi. Am găsit pînă la urmă ce căutam. Azi, fără griji, mă duc la frizer, pe la ora unu, după ce mi-am plimbat căţeaua. Frizeriţa imi pune la gît un fel de batistă de hîrtie igienică, imi întoarce gulerul cămăşii pe dinăuntru, apoi îmi ia cu delicateţe ochelarii de pe nas. Pac, le pică o lentilă! Şi se sparge.
– N-am vrut! – Bănuiam… – Vă rog să mă credeţi! Mă uit la ramă. Îi ieşise un şurub. Îi spun frizeriţei că n-avea de ce să se învinovăţească. Şi dacă mi-i luam eu de nas s-ar fi întîmplat acelaşi lucru. Ca să n-o deprim şi mai mult, nu-i spun că n-aveam ochelari de rezervă acasă. Mă tunde ea, mă întrebă cum mi se pare, eu ce să-i spun? Fără ochelari nu văd mai nimic. Îi mulţumesc şi mă duc repede la Optinova, să-mi pună lentila.
– Nu montăm numai o lentilă. – Puneţi-le pe amîndouă. – După Anul Nou.
Încep să mi se cam taie picioarele. – Dar vreun loc unde se pune numai o lentilă, acum? – E pe bulevard o Optică, dac-o mai fi deschisă. Între timp nevasta mea suna pe la colegii ei. Ăştia, doctori, mi-ar fi făcut o reţetă imediat. Lentila, poate joi, cînd lucrează tehnicienii.
Mă duc pe bulevard, ca prin ceaţă, nimeresc la Optica reparaţiilor de ceasuri, bijuterii şi ochelari. Era ora două. Intru. O femeie care tocmai îşi scotea halatul. Totuşi încerc: – O lentilă… – Ne pregăteam să închidem. Ce dioptrii aveţi? – Cinci şi jumătate. – E lentila groasă. – Dacă era subţire, mă descurcam şi fără, zilele astea. – Veniţi peste o jumătate de oră? – Cum adică? – Vă întoarceţi peste o jumătate de oră?
Mă ia căldura unui început de fericire: femeia voia să fie sigură că nu stă degeaba peste program. O întreb cît mă costă în regim de urgenţă şi vreau să-i plătesc înainte. – O lentilă de sticlă, 150 de mii, mi-i plătiţi după ce fac lucrarea. Mă întorc după o jumătate de oră. Ochelarii gata. Cu ei pe nas, văd şi atelierul mai în amănunt. Pe masa ei de lucru, ochelari cu rame groase, demodate. Pe altă masă, cîteva ceasuri cu rotiţe, iar lîngă mine, un vechi cîntar pentru bijuterii. O afacere care supravieţuieşte. Îi dau femeii o hîrtie de 50 de lei şi o rog să păstreze restul. Se uită la mine ca la un ciudat: – Nu se poate! Mă abţin să-i spun că m-a scăpat de ghinionul Crăciunului. O rog doar să mă creadă că pentru mine ăsta e preţul corect.
Sper că acest atelier anacronic de mici reparaţii va supravieţui, nu pentru mine, ci pentru clienţii săi cu ochelari demodaţi care n-au bani pentru superofertele firmelor la care o pereche de ochelari consultaţia e gratuită, lentilele nu costă nimic, dar dai pe rame cîteva milioane. Cît despre cei ca mine, aceştia ar trebui să cotizeze pentru supravieţuirea acestui atelier pentru minima lor siguranţă că dacă au nevoie de o mică reparaţie va fi cine să le-o facă.
Am încercat astfel să vă urez Crăciun fericit, printre rînduri. Vă doresc tuturor, şi direct, tot ceea ce vă doriţi, cu un bonus de fericire din partea mea.
