Povestiri pe unde scurte. Un telefon de la Gelu Ionescu
(Înainte de a pleca de la Cotidianul voiam să fac o istorie orală a Europei Libere, cu voci, personaje şi întîmplări, mai mult din nostagie decît la gîndul că au trecut 60 de ani de la înfiinţarea acestui post de radio. Nu voiam să fie istoria mea despre Europa Liberă, ci a posesorilor vocilor pe care le-am auzit la Europa liberă, atîtea cîte mai sînt. Nu mi-am permis să reiau tratativele pentru această istorie orală, doar ca să o plantez la mine pe blog. Aşa că mă limitez, pentru început, la nişte poveşti personale despre acest post de radio.)
În vara lui 1993 îmi mergea prost cu banii. Îmi dădusem demisia de la „Cotidianul”. „România literară” îşi încetase apariţia, nu se ştia pentru cît timp, dar Hanibal Stănciulescu căruia îi fătase căţeaua vreo şapte metişi de şoricar – ea – cu un el pekinez pe care nu l-am cunoscut m-a invitat să-mi aleg unul. Cînd a auzit că voiam să aduc un cîine în casă, Daniela, soţia mea, mi-a sugerat să mă abţin, şi ca doctoriţă, dar şi cu observaţia că numai asta ne lipsea în apartamentul nostru de două camere în care creşteam doi copii. După vreo săptămînă mergem în vizită la Hanibali, care stăteau la vreo cîteva staţii de troleibuz de noi, tot în Drumul Taberei, dar mai în profunzime. O ţuică, o bîrfă, o măslină şi pe covor printre noi, patru căţei – trei îi dăduseră – care umblau cu coada pe sus de colo, colo. Unul dintre ei, mai mărişor, dădea cu capul într-o uşă, de parcă ar fi vrut s-o deschidă, apoi obosit, se aşează la picioarele Danielei. Ea îl ia în braţe. El de bucurie sau mai curînd de frică face pipi pe ea. Rezolvă doamnele inconvenientul cu nişte şerveţele, dar Daniela nu mai lasă căţelul din braţe. Cînd să plecăm căţelul începuse să se simtă bine în braţele ei, iar ei nu-i mai venea să-l pună jos. Aşa că l-am luat acasă, cu troleibuzul. Cînd ajungem, sună telefonul. Am lăsat-o pe Daniela să răspundă. La zece noaptea nu putea fi decît vreunul dintre pacienţii ei. Zice ea Alo, apoi Ce mai faceţi, domnule profesor? Şi după aproape un minut de conversaţie, îmi spune E Gelu Ionescu şi îmi întinde telefonul. Era, adică, fostul meu profesor de la cursul opţional despre Thomas Mann pe care după ce fugise din România îl auzeam la Europa Liberă. De unde îl ştia Daniela? Ne nimerisem într-o zi cu examene restante la mine la facultate şi Gelu Ionescu iese din sala cu examinaţi. Avea o problemă: să aşeze o barieră politicoasă între el şi studenţii care voiau să-i cumpere nota. Se gîndea la nişte cofeturi pe care să le pună pe catedră. Daniela, care ţinea la el în urma descrierilor mele despre cursul lui opţional, m-a luat de mînă pînă la Capşa de unde ne-am intors cu tot ce se găsea atunci mai acătării la cofetăria cu pricina.
Gelu Ionescu avea o memorie fără greş a femeilor frumoase, încît şi-a amintit de ea doar auzindu-i vocea. Telefonul lui conţinea o propunere pentru mine, aş vrea să devin colaborator la „Europa liberă”? În timp ce vorbeam, eu emoţionat, el din Germania, căţelul de la Hanibali se pişa voios pe covor, sub ochii mei. Aşa că i-am spus un da grăbit lui Gelu (Daniela se dusese în bucătărie) şi m-am întins să iau căţelul de pe covor. Urma ca peste două zile să mă duc să fac prima înregistrare la studioul din Bucureşti al Europei Libere, unde nu mai călcasem pînă atunci şi, după ce a închis Gelu Ionescu telefonul, nu aflasem unde se află.
