Preşedinţia pe grupe de muşchi
Azi vorbim despre culturism şi tortură fizică. Adică despre Băsescu, Geoană, Antonescu – şi poate Oprescu – alergând spre Cotroceni. Discursul îl lăsăm deoparte. Viitorul preşedinte al României, oricare ar fi el, nu are de spus nimic nou. Din partea fiecaruia dintre ei am auzit totul. Vorbele, aşadar, să rămână în afara discuţiei: le ştim.
Ca să ajungi însă în decembrie la Cotroceni, nu-i nevoie doar de cuvinte depăşite, ci şi de efort fizic susţinut. Privită de la cinzeci de zile distanţă, preşedinţia înseamnă un preludiu muscular serios, o gimnastică obositoare pe toate aparatele campaniei electorale, de la ţopăiala în hore la aşteptatul în frig.
E nevoie de o energie de om nebun şi o rezistenţă de hamal ca să laşi dracului mişcările calme ale existenţei normale şi să te năpusteşti asupra ta însăţi cu un program sadic de autoepuizare.
Drumul spre victorie începe cu banalul trezit în crucea nopţii, dacă vrei ca şi ciobanii din împrejurimile Botoşaniului să te audă, pe la prânz, bătând câmpii despre tine. Urmează proba de dormit în maşină, pe gropile neasfaltate de adversari şi aliaţi politici, după care vine exerciţiul greu al zâmbetului silit, în faţa mulţimii.
Ca să nu pară rânjet tâmp, cum e de fapt, zâmbetul silit pune la lucru cei peste treizeci de muşchi buco-faciali răspândiţi pe unde nu te-aştepţi pe chipul tău boţit de moţăială. Chinul continuă cu statul în picioare ore în şir, adică cu încordarea gambelor, fesierilor, a bicepşilor femurali şi a marilor muşchi dorsali.
Când îţi vine rândul să vorbeşti, între primar şi şeful consiliului judeţean, greul pică pe musculatura fălcilor şi mai ales a braţelor, cele care completează în forţă deficitul de idei. Limba e aici destul de puţin solicitată fiindcă, am stabilit înainte, e de lemn. Ea intră la muncă ceva mai târziu, la banchetul ideologic, când ia contact direct cu fleica îmbibată în doctrină şi se lasă stropită cu sauvignon. Până atunci, mai lucrează musculatura buzelor la pupături cu mulţimea şi sternocleidomastoidianul – când trebuie ferită faţa de răsuflarea vreunei babe.
La faza dansului cu folclorista se forţează croitorii, abdominalii, deltoizii şi din nou facialii, care trag la nesfârşit de colţurile gurii ca să remedieze zâmbetul idiot. Strângerile de mână în mulţime îţi fac praf muşchii flexori ai antebraţului şi ai palmei. Iar salutul oscilant de la tribună, repetat de la geamul maşinii, de la fereastra prefecturii sau de pe scara avionului dă febră musculară pe tot traseul, de la tricepsul extensor la intercostali.
Târziu, în noapte, la masa de strategie cu activul din teritoriu, efortul e preluat de muşchii masticatori, de epiglotă şi de organele interne care, mult după ce cheful s-a încheiat, continuă digestia şi reglează râgâitul. Ce te-ai face în cursa prezidenţială fără eroismul stomacului, al colonului şi al ficatului, obligate toate să înfrunte maioneza, caviarul şi merlot-ul deşertate peste ele? Cum ai putea, după aia, să moţăi două-trei ceasuri până în zori fără serviciile unei îndatoritoare vezici?
Tortura asta fizică se întinde pe toată campania şi durează, deci, sute de ore. De fapt, e un antrenament periculos de bodybuilding din care se câştigă în primul rând masă musculară. E singurul nostru câştig. Vom avea un preşedinte mai vânos, că de unul mai competent nici nu poate fi vorba.
P.S. Acest text a fost publicat in Academia Catavencu in urma cu 6 luni, intr-o forma usor diferita. Autorul crede ca se potriveste si in acest weekend.
