Primiţi cu colindul? Chiar şi aurolaci cu ochii apoşi? Înseamnă că vă bântuie spiritul Crăciunului
Azi e 17 decembrie, iar la uşa mea sunt colindători. N-au păcălit-o decât pe vecina turcoaică, au profitat de faptul că, probabil, nu e la curent cu data naşterii lui Iisus. Sună insistent şi la mine. Pentru că nu mă grăbesc să deschid -mă enervează că au pătruns în scara securizată cu cartelă şi cheie- încep să bată şi în uşă. Deschid. “Arde?” Circumspect, cu punga de aurolac ţinută stânjenit la spate, se uită la colegul său. Celălat e mai puţin apatic. “Primiţi cu colindul?” Chiar dacă el pare să fi deprins tainele limbajului articulat, căutătura îi este la fel de abătută (e de la aurolac, ştiu), aşa că-mi domoleşte pornirile îndreptăţit războinice. Nu şi pe cele răutăcioase. “Cu care dintre ele?”, întreb. “Ăăăăăăă. Cu steaua”. Ghinion, azi nu primesc decât cu pluguşorul. Asta îmi trece prin minte să le zic, dar spiritul Crăciunului se trezeşte vorbind în locul meu. “Uite, vă dau 10 lei dacă plecaţi fără să mă colindaţi”. Exemplific promisiunea cu o bancnotă pescuită din buzunar. Vorbăreţul se uită la mine neîncrezător. “Fără colindat?” Fără. “Da’ o manea bagăm?” Le răspunde tot spiritul Crăciunului, că eu sunt deja departe, pe canapeaua psihiatrului(vezi aici de ce). “Lasă, cântaţi-o pentru voi, mai târziu”. Nu se dau alungaţi. “Hai, domnu’, nici măcar o manea? Dar ceva de mâncare, ceva de mâncare nu ne daţi, suntem morţi de foame”.
Nu-s chiar sunt morţi, dar privirile lor arată că au sufletele pe moarte (aproape că îl urăsc pe Nikolai Vasilievici pentru că a inventat asta înaintea mea, deh, avantajul celui născut la timp 🙂 ). Deşi nu a primit nici o invitaţie în sensul aceasta, spiritul Crăciunului se simte la mine acasă ca la el acasă. Ia iniţiativa, înşfacă un panettone, ultimul, şi-l întinde mâinii cu unghii pe care le găsesc, habar n-am de ce, hilar de negre. Mă aştept să le ofere şi ceva de băut, dar s-a prins şi spiritul roşcovanului că trăim vremuri de criză. Uşa se închide, iar eu, de acum exorcizat de ideile domnului ho, ho, ho, încep să-mi caut prin amintiri când e vremea colindatului.
De când sunt în Bucureşti, adică de mai bine de zece ani, am fost asaltat de colindători din noiembrie şi până primăvara târziu (nu, nu exagerez, ce, “pune mâna pe Vasilică/să îţi iei maşină mică” nu e tot un fel de colind? ). În copilărie, trăită cum se cuvine, la ţară, colindatul era o chestiune simplă şi, veţi găsi voi, destul de ciudată. Ne adunam “ceată”, în seara dinainte de ziua de Ajun, iar luam la pas mărunt plecam pe uliţele îmbătrânite de troiene ale satului. Porţile oamenilor care voiau să fie colindaţi erau deschise. Iar acestea erau cele mai multe. Celelalte ascundeau oameni hapsâni sau săraci, că alte culte nu prea aveam noi pe acolo.
Plecam înainte chiar ca zorii zilei să se trezească, după un plan stabilit mai temeinic decât dacă am fi pus la cale operaţiunea Market Garden . “Neaţaaaaaaaaaaaa, bună dimineaţaaaaaaa”, strigam, zgribuliţi, în cor. Câteodată, mai adăugam şi un “ne daţi ori nu ne daţi”, întrebare cam stupidă dacă stau acum să mă gândesc, pentru că poarta deschisă însemna că ne dădeau. Păşeam în curte cu încrederea -niciodată pusă la încercare- că toţi câinii au fost legaţi.
Gazda raspundea simplu “Bună dimineaţa”, ne dădea câţiva covrigi, uneori şi un măr, ba, chiar şi bomboane (din acelea de trei lei, cu gust de tărâţe), dacă avea “posibilităţi”. Când am mai crescut, câte unul mai curajos cerea şi-o ţuică fiartă, şi, cum gospodăriile au fost mereu rezistente la regulile oficiale privind alcoolul şi minorii, o primea. Să fi văzut atunci cum suna “neaţaaaaaaaaa”!
Atât, fără colinde elaborate, fără zurgălăi, doar nişte mogâldeţe care se luau în piept cu gerul, pentru fericirea efemeră că au umplut traista cu covrigi. Nu mă întrebaţi de ce colindam atât de simplu, ăsta era obiceiul locului. De altfel, un profesor tânăr de religie, Miki, pe numele lui de fotbalist amator, ne-a învăţat şi colindele tradiţionale, dar le introduceam în playlistul nostru sărăcăcios doar când ajungeam prin curtea unui profesor: neaţaaaaaa, bună dimineaţaaaaaaa, rămânea colindul nostru de căpătâi. Ca să nu ziceţi că am crescut printre păgâni, în mijlocul cine ştie cărei secte, vă spun că se mergea şi la noi cu pluguşorul, steaua, sorcova sau capra, dar fiecare avea rezervată ziua ei, nu-mi mai amintesc acum exact care, însă perioada era musai între Crăciun şi primele zile ale anului nou. Aşa am învăţat eu că se colindă. De aceea, toată goana asta după bani practicată în Bucureşti mi se pare o afacere în care, dacă nu ar fi spiritul bucălatului amintit mai sus, nu m-aş băga nici în ruptul capului.
