PSD a distrus România, PSD o poate repara. Dar fără el, nimic nu se poate schimba, nici în bine, nici în rău
După aproape 32 de ani de post-comunism, dacă tragem linie, putem spune că un singur partid a fost în toate: PSD, indiferent de numele sale anterioare (FSN, FDSN, PDSR).
PSD este cel care poartă cea mai mare răspundere pentru ce a mers rău din decembrie 1989 încoace: furtul Revoluției, mineriadele, subminarea economiei naționale, jaful din banii publici, sărăcia extremă, emigrarea masivă, politizarea administrației etc.
Celelalte partide, de la CDR la PD-L, PNL sau USR, au influențat puțin spre deloc deciziile majore ale guvernelor.
Și când România a mersi bine, vezi Declarația de la Snagov produsă sub regimul Iliescu, PSD s-a mișcat în direcția corectă împins de Occident de la spate sau de Opoziția firavă internă.
PSD n-a avut niciodată în gena sa salvarea, reforma, interesul național, curajul schimbării, performanța, competența.
A fost partidul combinațiilor corupte care au intoxicat aparatul de stat, al aranjamentelor personale pe banii statului și al blocării neîntrerupte a progresului.
Dar tot PSD a influențat major, fie și constrâns de context, schimbările în bine produse cu frâna trasă, grație colosului social intern născut pe cumetria dintre interesele statului și ale sale.
PSD a fost cel care a deschis calea aderării României la UE și la NATO nu pentru că Ion Iliescu și camarila și-ar fi dorit lăuntric asta, ci pentru că, în absența apropierii de Occident, făceau foamea și românii, și PSD-ismul de partid și de stat.
La fel s-a mișcat PSD spre bine, de voie sau de nevoie, în multe alte sectoare ale vieții nației.
Altfel spus, nimic nu s-a întâmplat în România, bine sau rău, fără aportul covârșitor al PSD.
Chiar și faptul că alte partide concurente – vezi PD-L sau PNL – au vrut să copieze PSD în materie de parvenire rapidă și folosirea egoistă a puterii politice arată că și atunci când, oficial, România a fost condusă ne-PSD, tot PSD a imprimat stilul, ritmul sau direcția, din Opoziție, prin ”infiltrații” săi la toate niveluri statului, ba chiar în partidele aflate la putere.
Urmare a acestor administrații politice orientate spre interiorul partidelor, nu spre exteriorul binelui comun, România a ajuns azi așa cum este.
O democrație de formă, cu libertăți constituționale mai mult pe hârtie, cu mari probleme structurale economice, cu un sistem de pensii la marginea prăpastiei.
O țară tot mai goală și respingătoare pentru străini, în materie de turism sau investiții, cu o societate foarte dezbinată, fără lideri de mare clasă.
O pradă tot mai ușoară pentru ascensiunea forțelor populist-extremiste și pentru jucători regionali forte precum Rusia sau Turcia, care joacă pe un teren tot mai favorabil lor, urmare a convulsiilor din sânul Europei și a planului SUA de a muta influența sa geostrategică spre Asia.
Exact în acest moment, după o perioadă inteligentă de scurtă Opoziție, PSD este pe cale să revină la putere alături de PNL, din câte se pare nu pentru un ciclu electoral, ci pentru două sau, cine știe, chiar mai mult.
O astfel de alianță stânga-dreapta, care nu e noutate nici la noi și nici măcar la case mai mari ale Europei, poate fi șansa dar deopotrivă și blestemul României.
Dar dacă alegem jumătatea plină a paharului, nimic bun nu se poate întâmpla pe viitor fără PSD. După trei decenii de infiltrare a sa în toate măruntaiele statului și ale societății, PSD poate să fie și înger, și demon pentru România.
El poate bloca orice încercare de transformare în bine, după cum tot el și numai el poate ajuta la repararea răului produs în trecut în special de PSD.
Depinde ce vor alege noii lideri ai partidului: să fie tot o frână pentru orice proiect de relansare națională (Sănătate, Educație, Pensii, Salarii, Infrastructură, Agricultură, Turism etc) sau dimpotrivă să fie catalizatorul unor reforme fără de care România se va prăbuși inevitabil la orizontul 2030.
De aceea, intrarea PSD la guvernare alături de PNL e răul cel mai mic, dacă social-democrații au învățat fie și parțial din erorile trecutului și au înțeles că, în absența reinventării PSD pe model democratic occidental, toți vor avea de pierdut în ultimă instanță.
Lăsarea PSD în Opoziție, alături de AUR, cu o guvernare PNL-USR născută moartă și pusă doar pe distrugere internă și externă, ar însemna garanția blocajului total, prin capacitatea ”caracatiței” PSD de a ”faulta” orice proiect de reformă al unei guvernări de Dreapta.
Practic, un PSD în Opoziție ar fi incendiatorul perfect pentru o coaliție PNL-USR care, vedem din istoria recentă, are nevoie doar de o scînteie pentru a transforma puterea în bombă de iresponsabilitate antinațională.
De aceea, varianta PSD-PNL este infinit mai puțin dăunătoare viitorului, cu condiția ca social-democrații să fi întors pagina răului și să dorească să se schimbe în bine pe ei și pe țară, din același motiv pentru care Ion Iliescu a împins România spre Occident, și nu spre fosta URSS dragă lui, via Declarația de la Snagov: interesul de partid e mai bine recompensat când mergi în direcția bună, nu cea rea.
Rămâne de văzut dacă PSD va trece de la politica exclusiv pentru sine, la cea și pentru restul oamenilor.
După ce-a adus România în halul de azi, PSD are acum ocazia s-o repare. Pentru binele general, dar și al său, ca partid.
Un lucru e însă limpede: nimic nu se poate schimba în România fără PSD. Nici în bine, dar nici în rău. Peste 30 de ani, am văzut mai mult a doua variantă. A venit vremea ca PSD să fie și parte a soluției, nu doar a problemei?
